Coborâtor din stirpe voievodală în spirit şi-n simţire, scriitorul Aurel Brumă farmecă şi pe cel mai exigent cititor (cum o făcea altădată, şi ca reporter), referindu-ne (în acest context) la cele mai recente creaţii ale sale. Lecturându-le, te vei simţi, cititorule, „atins de aripă de înger”! De aceea, te rog, aşază-te la „umbra păsării pe cer” (aşa se numeşte un recent volum al său, publicat la Editura Performantica, Iaşi, 2011), pentru a mângâia trecutul, a elogia prezentul şi pentru a intui viitorul. Cu „graţia / unei rugăciuni”, veţi face cunoştinţă cu profesori, ingineri, arheologi, inventatori, truditorii ai gliei – oameni onorabili în genialitatea lor de clasă pur românească. În paginile cărţii vom simţi pulsaţia vieţii unor bărbaţi cu „dragoste de Dumnezeu şi nefrică de roadele omeniei” sau cu oameni „bolnavi de metafore” (Arca Poesis). Vom simţi satisfacţia de a face cunoştinţă cu „preotul cărturar atins de rugina vieţii” (Brâncuşi, Iorga, Pătrăuţi), cu profesorul „nesfiit mărturisitor de sine şi de lume” (Oameni, meri domneşti), cu fizicianul G. Ioanid – inventatorul cu o „cifră octanică a creativităţii” (Tinereţea icoanelor), cu George Petrone – epigramistul (George al dinastiei spiritului), cu „tata” Costel Croitoru – „cel însămânţat de Dumnezeu cu sămânţa alchimiei viului” (Vin şi binecuvântări), cu olarii Colibaba (Olăria credinţei) ş.a.
Cu fiecare interlocutor, verbul auctorial înfloreşte, într-o „spovadă”-„dezmăţ de idei” memorabile. Astfel, îi vom afla pe cei muşcaţi de „şerpii Canalului” (Micuţul), pe cel care-şi aminteşte (de parc-ar fi fost ieri) de tranşee şi de prizonierat… (Tranşeele lui Onuţă), pe meşterul Cornel Sitar (care-a-nvăţat olăritul de la primul Mare Meşter al Vieţii, unii, pictând sau meşterind, mai mult ca sigur, în Grădina Raiului, alţii… ajungând… Cine ştie!… vreun „senator de Paradis...”) Plăcută e cunoştinţa cu Traian Dumitrof – pescarul (De trei ori) sau cu preotul Fădur şi-a sa memorabilă colecţie (Lacrimile lui Dumnezeu).
Şi cum s-ar produce iluminarea dacă nu l-am asculta (fremătând retoric) pe Părintele Arsenie Papacioc, rostind: „cum pot fi tăciunii vii dacă nu au scânteie şi ce viu mai poate fi în omul neviu în credinţă…!…” (Eleganţa cailor bătrâni)
Poate cea mai răscolindă imagine lecturată… (subiectivism total!) cea despre Suraia, a vibrat într-un mod special în adâncimile fiinţei mele împuţinată de zvârcolirile vieţii. Mă refer la pasajul care se pliază perfect cu propriile-mi trăiri. Ani de intens consum psihologic, trăiri care, acum par estompate de pâcla trecutului, devenind (nu-i niciun miracol) secvenţe – nu neapărat nostalgice – pur şi simplu, amintiri. Ei bine, Aurel Brumă, reporterul (în acest context) vorbeşte despre „perioada în care majoritatea bărbaţilor navetau spre marile industrii gălăţene”, pe vremea când „se rupeau vagoanele de navetişti… ” O, Doamne! Ce timpuri… de poveste?! Da de unde! Realitate pură. Scularea navetistului la ora două-n zori şi revenirea-acas’târziu, uneori spre ora 23, în plină noapte. Şi când te gândeşti la zilele toamnelor târzii, ploioase şi-nceţoşate sau al iernilor viscolinde şi geroase, când pentru-a înainta făceai cărare şi cu trupul… Cunoscut-am acest sport în naveta mea… înspre şi dinspre U…. Vai, Doamne! Ce vremi!… Singură, prin loc pustiu, intuind cărarea cea de-a lungul căii ferate… (singur salvator reper) în plină beznă… Navetiştii dinspre Galaţi… mă dibuiau… A, e domnişoara profesoară!… Şi n-aveam frică… nu mă gândeam la niciun lup sau alte jivine rău-voitoare… Linişte şi pace peste timpi viscoliţi. Da, acest pasaj, domnule Aurel Brumă mi-a făcut bine… amintindu-mi de propria-mi navetă… În vagoane (supraetajate, numite “bou-vagon”), precum sardelele-n cutie… Ne cunoşteam… respiram şi inspiram… pe-aceeaşi coardă-a resemnărilor… Şi-a fost frumos!… Totuşi… deşi (în ceea ce mă priveşte) directorul (Dumnezeu să-l ocrotească, acolo, în “farmacia Raiului”) creiona-n aşa fel orarul… după mersul trenurilor… ca să nu cumva să nu fim prezenţi la Căminul Cultural… pentru… cântările României socialiste… Musai! Aşa, ca să populăm, periodic, vreo remorcă… prin sate… cu formaţia culturală… Deh!… Amintiri… cu-a fost odat’…
Am răsfoit, cu vibrant interes volumele Atins de aripă de înger, Aleea fără statui şi Umbra păsării pe cer, din bogata panoplie a distinsului Aurel Brumă. Împreună se cer lecturate. Împreună se cer îngemănate. La „bătaia ceasului”, solemnului, să ne depărtăm puţin de „goana vieţii-nviforate” (Oct. Goga) şi să ne-aşezăm „cu faţa spre ţară” (L. Blaga), la marginea tăcerii (Aurel Brumă), ca s-auzim pulsaţiile durerii… ale unor împliniri, dar şi ale unor înfrângeri… Rămânem (orice-am face, orice-am zice) împătimiţi de „boala îngerească, grea” de floarea evocărilor…, de regretul că Ţara nu l-a evocat – cât ar fi meritat – pe un mare om, precum Anghel Rugină, că Ţara (a se citi, diriguitorii) nu i-au ascultat sfaturile marelui economist…, gândindu-ne la acel „miracol economic pentru România”, (ne)aruncat în curtea UE… De ce-mi răsună (însângerându-mi fiinţa) frazarea: „O naţiune care nu are credinţă în Dumnezeu e o naţiune pierdută…?!” De ce aţi lăsat ca Memorialele să devină piesă de muzeu?! De ce să rostim la nesfârşit: „Avem nevoie de-un Brătianu, de-un Tache Ionescu, de-un Kogălniceanu”?! Aveţi dreptate, domnule Aurel Brumă: „O naţiune are nevoie… de o administraţie care să aibă programe de interes naţional…” Mass-media are „obligaţia de a face educaţie prin informaţie…” Dar ce să facem cu vorbele? Noi avem nevoie de fapte… „Şi Doamne, dacă-ar fi să fiu / din nou copilul ce mă ştiu / pe inimă aş înflora Icoana Tatei, / cum era”.
Invitaţia mea, precum se vede, e generoasă, invitaţia la lectură este incitantă, sper. Nu pot decât să conchid. Acestea sunt cele mai scumpe (unicele?!) plăceri ale omului Aurel Brumă, de a se retrage… din când în când… „într-o pasăre” pentru „a zbura puţin” şi… cu pana-i muiată-n purpura înmiresmată a acestui diversificat cotidian, să ne ofere pagini memorabile… sau rostind pre limba sa scriitoricească… „poftind lumea să se lumească” sau/şi „să-şi sorească amărăciunile…”
Lasă un răspuns