Mișcarea politică „A treia cale”

Se vorbeşte pe la colţuri, cu jumătate de gură, însă, că omenirea s-a dezvoltat strâmb, că a luat-o anapoda. Copil, sărac fiind, am aflat spusa aceasta rostită cu năduf de oamenii cu bătături în palme care veneau dimineaţa în curtea noastră, aflată într-o văgăună de munte, să-şi reia sapele, cazmalele sau coasele pe care le lăsau seara. Mi s-a spus atunci că nu se poate face nimic. Si am crescut cu acest gând. In clasa a V-a, mergând la altă şcoala, am aflat pe pielea mea cum e alcătuită lumea. Dirigintele a propus şeful clasei şi, dupa ce a propus el şi s-a votat, un glas a dorit să mai facă o propunere. Acel glas m-a propus pe mine, cel din văgăună (ei mă ştiau că ma scăpasem pe mine exact pe scenă, de emoţie, când mi se înmânase premiul I ) şi am avut mâini ridicate vizibil mai multe decât binecunoscuta şefă a clasei. Numai că dirigintele s-a uitat la mine lung, m-a cântărit din ochi şi a râs zicând că tocmai a asistat la o glumă. Acel diriginte mi-a spus, totuşi, în particular o vorbă de încurajare: “Contează doar drumul pe care-l parcurgi pentru a ajunge!” Si m-a îndemnat să urc treptele râpei/devenirii şi să am în conştiinţă sentimentul distanţei fiindcă eu am plecat atât de jos încat dedesubt nu mai exista nimica.
Dacă am ajuns astăzi la masa dumneavoastră nu pot fi decât fericit, este posibil ca Dumnezeu să vrea aşa, şi nu pentru mine ca ins, ci pentru adevărul pe care-l aduc – un adevar filtrat, cum apa adânca, trecută prin multe straturi.
Adevăr care este unul singur: Inteligenţii lumii exploatează tot ce există pe pământ, in folos personal – după interese şi nu după principii. Pentru a înţelege exact trebuie să vedem etalonul, care se află în Biblie, rostit de Isaia  (cap 65.v.17-28) unde se spune că Dumnezeu va reface lumea iar acolo aleşii Săi “vor construi case, dar nu să locuiască alţii în ele, vor sădi vii, dar nu să mănânce altcineva strugurii, ci fiecare să se bucure de rodul muncii sale.” Rezultă că nu este normal ca un om să lucreze altui om, că fiecare trebuie să aibă o proprietate care să-i asigure, prin folosinţă, traiul normal. Cum a apărut totuşi exploatarea omului de către om? Prin cinismul sau agresiunea subtilă a omului inteligent care a propus ca o normalitate întrecerea între oameni (firească pînă la un punct), dar care se bazează în final (după cortină/la masa decizională) pe inginerii aducătoare de foloase necuvenite. Inteligenţii lumii au adus excepţia la rang de normalitate, prin care cetăţenii au ajuns sa se întreacă permanent, încât supravieţuirea însăşi a devenit înfrângere din start dacă nu te înhami cu forţă la ceea ce generic şi sfidător numim “muncă”, pentru a obţine un căştig pe care un el sau o ea l-au obţinut deja şi au devenit, astfel, repere reale într-un orizont năluc de speranţă. Aşa se face că oamenii  neinteligenţi îşi riscă acumulările jucând la caritas, bingo sau loto, nu de puţine ori planificându-şi viata şi trăind, ca drogaţii, în irealitatea că au câştigat şi ei, că le-a venit rândul, că i-au ajuns pe ceilalţi. Firmele mari, anumiţi sportivi, actori, oameni de televiziune nu încetează să ofere exemple că cine este capabil poate să câştige. Dar oamenii ştiu că marile averi nu puteau fi obţinute nicicum prin muncă cinstită, dar au început să apară dezvăluiri în mass-media aşa că asistă de ani buni la o aşa zisă neputinţă a sistemului juridic şi primesc zilnic mesaje că nu contează prin ce mijloace acumulezi. Noul curent filozofic, ezoterismul, dă stabilitate  acestei realităţi fiindcă spune că omul trăieşte o experienţă pe pământ, că există un plan divin care nu trebuie deranjat. Aşa că nu putem decât să asistam la un haos în care toată lumea are un interes personal, deci fură cu firesc, violează, minte, iar tot mai puţini au credinţă, sunt drepţi sau se sacrifică pentru un bine universal. Numai că acest ansamblu împinge planeta Pământ, încet şi sigur, înspre un sfârşit apocaliptic. Nu e de mirare, aşadar, că nimeni nu vrea să vadă ce se întâmplă cu insuficient de inteligentele miliarde de făpturi umane ale pământului care trăiesc neputincioase de azi până mâine sleindu-se de puteri sau căpătând bolile incurabile ale inaniţiei.
Responsabil de sărăcia planetară nu poate fi decât Statul, adică cel care şi-a asumat rolul de gestionar al avuţiei comunităţii. Dar Statul fie este asevit puterilor financare ale lumii (forţe mai mult sau mai puţin oculte), fie a devenit un loc din care ajunşii pot lua tot ce au nevoie încât nu numai că scapi de sărăcie pe timpul vieţii, dar devii un instrument de producere continuă a banului prin dezvoltarea unor afaceri proprii şi sigure ocupând locurile cu vad, folosind rezervele ţării, eludând şi explotand netingherit oamenii, deţinând monopolul şamd. Ajungând legiuitori, îmbogăţiţii statului au promovat politici generale, aparent bine intenţionate, prin care nu numai că sunt excluşi săracii, dar se vrea ca ei să existe pentru a fi exploataţi şi a le cere biruri.
O politică nouă înseamnă o politică pentru dreptate socială, radicală cumva, dar care nu trebuie să conducă la tensiuni între oameni, fiindca nu trebuie nimeni exclus din societate, o politică nouă cu reguli pentru o nouă ordine la care toată lumea să poată să se adapteze.
Primele reguli trebuie făcute pentru Stat, fiindca el face reguli doar pentru supuşi, presupunându-se că liderilor săi le dă conştiinţa pe dinafară. Statul a devenit un organism viu, independent şi puternic fiindcă s-a structurat pe inteligenţii comunităţii, chiar dacă mulţi au ajuns în sistem din pasiune pentru profesie, deci fără să aibă intenţii ascunse.
Să presupunem prin simplificare la absurd că nu mai avem nevoie de Stat: îi dăm pe toţi afară şi începem să băgam înăuntru unul câte unul, prin concurs-referendum, minimul de oameni necesari funcţionării normale. Am înţelege că este suficient un legislativ format din 50 de oameni (cîte unul din fiecare judeţ), dacă acolo ajunge un specialist şi nu un anonim cioflingar care a dat bani să acceseze puterea. Am înţelege că Statul poate funcţiona fără să ceară poporului o sută şi ceva de taxe, ci doar cu o zeciuiala de suflet, egală cu patriotismul şi conştiinţa rangului de om raţional. Am înţelege că nu este nevoie de sisteme politice pentru a conduce lumea, ci doar de intenţii şi idei bune, de oameni buni. Dacă privim înapoi şi analizăm comunismul şi citim şi strada care neagă astăzi, în bloc, toate forţele politice apărute după 1989, putem înţelege că nu a fost rău comunismul în întregul lui, că a avut şi bune. Aşa cum şi capitalismul. A alege “a treia cale”, adică tot ce au bun cele două sisteme, devine o alegere de bun simţ.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*