Herghelia

Mai întâi fiecare sătean a fost impus să scrie cerere de a intra în colhoz. Mai apoi a venit un activist și a scris într-un catastif tot ce are bietul țăran în curte, în grajd și în casă. Țăranul, speriat de fărădelegile noii puteri, semna resemnat că nimic din ceea ce e scris în registrul selsovetului nu va dispare fie uragan, fie potop. Vladimir  Mazilu, poreclit Chirică, avea întinderi de pământ pe la Boiereasca și o fântână cu apă vie ce dădea mereu peste margini și curgea în pâraie vesele spre Valea Serdarului, nu a vrut să semneze și chiar în noaptea  următoare a fost ridicat din patul lui cu saltele din puf de gâscă și dus a fost. Să fie de învățătură pentru alți răzvrătiți ai satului.

Astfel, în Dealul Fântânilor, pe un petic de pământ de lângă casa lui Lixâi Cheptene,  s-a adunat tot vacarmul satului cu mugete de boi, nechezat de cai și behăit de oi. De azi înainte toate acestea deveneau averea colhozului proaspăt organizat cu nume de STEAGUL ROȘU. Președintele Mândrică, venit la noi de peste Nistru, avea experiență în organizarea colhozurilor și a ținut și o cuvântare în fața celor ce lăcrimau. Și el a crezut că ei plâng de bucurie.

Prin 1954 s-a zvonit că Malenkov pune problema să se desființeze colhozurile   și să retrocedeze oamenilor pământul și animalele de tracțiune. Zvonul , ca toate zvonurile, a fost fals și cine a crezut că puterea sovietică slăbește, s-a înșelat.  A început vânarea tinerilor la FZO (fabricno-zavodskoe obucenie) și cine nimerea în această plasă dus ea la minele din Donbas  și dacă avea norocul să nu-l lățească vreo avalanșă de cărbuni, revenea peste vreo zece ani acasă.

Cu timpul animalele date în colhoz au îmbătrânit, s-au răpciugit și au pierit. Noul președinte, Minciună, de loc din Dubăsarii Vechi,  a pus la cale să aducă o herghelie de cai de prăsilă, de cei arăbești pur-sânge. Acum veneau delegații din toată Uniunea Sovietică să ne vadă herghelia, care era mereu periată, hrănită din abundență  și protejată de muncile câmpului. Doar vreo trei cai purtau pe șalele lor președintele, ”partorgul” (secretarul organizației de partid) și paznicul șef.  La sărbătoarea revoluției din octombrie, caii noștri împodobiți ca de paradă erau duși în centrul raional ca să mărșăluiască prin fața tribunei, unde se afla prim-secretarul comitetului raional de partid.

Dar într-o zi nefastă nu știu ce i s-a năzărit lui Nichita Serghevici Hrușciov și a lansat un nou slogan ”Să apropiem satul de oraș”.  Astfel urma ca țăranii să nimicească vitele, caii, oile și tot ce mișca prin gospodăriile lor. În grija colhozurilor rămâneau vitele mari cornute, dar să fie nimiciți toți caii.

Herghelia noastră, fala raionului, nu a fost trecută cu vederea. A venit o directivă de sus să fie uciși toți caii. Călăul avea să fie un infirm, un om fără de o mână. Lua calul de dârlogi, îl lega de o corlată din fața grajdului, apoi îi punea în cap un sac de petică și cu o lovitură fulgerătoare îl lovea cu maiul drept în moalele capului. Calul icnea adânc și se prăvălea ca un mal pe locul îmbâcsit de sângele celora uciși înaintea lui. Infirmul avea pregătit un ciot de coasă bine ascuțit și tot cu repeziciune îi tăia beregata.

Leșurile erau trântite într-un car și duse tocmai în Valea Raiului, sub cei doi plopi, unde se afla ferma de păsări. Moțatele se aruncau ca niște hoitari și în minute numărate devorau carnea până rămânea scheletul alb și neted .

Nu vreau și nu vă doresc să fiți martori la dispariția ultimului cal, cel mai frumos animal pe care ni l-a lăsat Dumnezeu pentru ajutorare și mângâiere.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*