– Interviu cu Preacucernicul Părinte Prof. Univ. Dr. Ioan Cristinel Teşu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din municipiul Iaşi –
Pentru orice creştin, rugăciunea înseamnă convorbire, comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Ne rugăm pentru noi, pentru familia noastră, pentru prietenii noştri, chiar şi pentru duşmanii noştri, cerând de la Dumnezeu anumite binefaceri sau mulţumind pentru cele primite. Însă, cei mai mulţi dintre noi suntem victimele unei societăţi care ne încleştează în ritmul infernal al activităţilor cotidiene, părând că nu mai este loc de rugăciune…
– Preacucernice Părinte Profesor, mulţumindu-vă în mod deosebit, pentru prilejul şi interviul acordat, vom purcede la drum, remarcând faptul că în contextul în care omul contemporan îşi petrece cel mai mult timp muncind şi dormind, puţinul timp rămas fiind dedicat unor activităţi relaxante, ne întrebăm cât de mult timp ar trebui să acordăm rugăciunii, cum ar trebui să ne rugăm şi mai ales cum poate să arate un program de rugăciune al creştinului contemporan?
– Biserica ne îndeamnă să ne rugăm în toate momentele importante din zi. Vedem că Ceaslovul ori alte cărţi de rugăciune sunt pline de texte prin care invocăm ajutorul lui Dumnezeu în toate momentele din zi – dimineaţa, la prânz, seara, înainte şi după ce mâncăm -, la plecarea în călătorie sau la mutarea într-o casă nouă s.a.m.d. Aceste rugăciuni, pe lângă slujbele religioase, constituie momente de căpătâi în viaţa noastră. Prin rugăciune cerem lui Dumnezeu să ne ajute, să ne însoţească mereu. Şi cum avem nevoie permanentă de ajutorul lui Dumnezeu, înseamnă că şi rugăciunea noastră trebuie să fie permanentă. Dar cum putem oare să ne rugăm mereu? Ce program de rugăciune ar trebui să aibă credinciosul de rând pentru a primi în orice moment din viaţă ajutorul lui Dumnezeu?
– Ce înseamnă, Părinte Profesor, sau cum se tălmăceşte îndemnul apostolic, paulin: „Rugaţi-vă neîncetat“?
– Da, într-adevăr, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, în Epistola a doua către Tesaloniceni, să ne rugăm neîncetat. La prima vedere, ştiindu-ne preocupările cotidiene, acest îndemn al marelui Apostol ni s-ar părea o poruncă imposibil de realizat. Eu aş vrea să dau următoarea interpretare acestui îndemn al Sfântului Apostol Pavel, şi anume aceea de a ne comporta mereu, în întreaga viaţă şi în tot timpul zilei, ca sub privirea lui Dumnezeu. Aşadar, înţelegem că nu putem sta neîncetat la rugăciune, din cauza activităţilor noastre zilnice, dar putem să avem mereu o atitudine şi un comportament care să arate că suntem oameni rugători.
– Preacucernice Părinte Profesor, cât timp acordăm rugăciunii?
– De multe ori observăm că timpul nu ne permite să realizăm tot ceea ce ne propunem. Găsim această scuză şi în cazul rugăciunii. „Eu am făcut un calcul aproximativ, gândindu-mă că o zi are 24 de ore, o lună are în medie 30 de zile. Dacă le înmulţim cu 24, ajungem la un număr de 720 de ore. Dacă Dumnezeu este atât de bun şi ne poartă de grijă tot timpul, oare cât se cuvine să dedicăm rugăciunii? O rugăciune de 15 minute dimineaţa şi una tot de 15 minute seara înseamnă infinit mai puţin decât grija pe care ne-o arată Dumnezeu. Dacă participăm la Sfânta Liturghie în duminicile dintr-o lună, înseamnă 8 ore dedicate lui Dumnezeu, aceasta fiind a suta parte din timpul efectiv al lunii“. Deci, o analiză obiectivă a programului nostru zilnic ne-ar arăta cât timp ne rugăm, dar şi cât timp ar trebui să acordăm de aici înainte rugăciunii, pentru a simţi cu adevărat ajutorul lui Dumnezeu.
– Vorbiţi-ne, vă rugăm, în câteva cuvinte, despre Canonul de rugăciune al mireanului
– Fiindcă toate activităţile noastre sunt organizate după un program bine alcătuit, înseamnă că şi rugăciunea poate fi făcută după un program. Acest program poate fi mai amplu sau mai scurt. Esenţial este ca rugăciunea făcută într-o zi să ne folosească. Putem vorbi despre un canon de rugăciune pe care trebuie să-l îndeplinească bunul creştin, în ascultare faţă de duhovnicul său, şi eu aş spune că acest canon minimal ar însemna rugăciunile de dimineaţă, rugăciunile de seară, rugăciunile de la masă şi în diferitele zile, să mai adăugăm la aceste rugăciuni, atât de sumare, dar atât de folositoare pentru suflet, un acatist al zilei sau un paraclis. De asemenea, aş recomanda să ne rugăm ori de câte ori începem o activitate importantă din viaţa noastră, ori de câte ori avem de luat o decizie importantă de luat.
– Ce înseamnă Rugăciunea monahului dar cea a mireanului?
– Cu toţii, mergând la mănăstiri, am întâlnit oameni a căror viaţă este o rugăciune continuă. Chiar şi când muncesc, ei se roagă în mintea şi în inima lor. Ne-am întrebat adesea dacă rugăciunea monahului este diferită de cea a mireanului. Cât despre programul de rugăciune, ştim că cel al monahului este mult mai bogat. În spiritualitatea noastră nu se vorbeşte despre două forme particulare sau speciale: una monahală – exclusivistă – şi una mai permisivă, a mirenilor. Mântuitorul ne-a vorbit tuturor în acelaşi fel şi ne-a arătat care este scopul vieţii creştine – şi anume desăvârşirea. El ne-a arătat tuturor căile prin care se ajunge la această desăvârşire, adică virtuţile creştine. Sunt mai multe diferenţe între mirean şi monah, principala fiind aceea că, deşi toţi avem aceeaşi ţintă, monahii, prin viaţa lor, trag, parcă, mai direct la această ţintă.
– Vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre Rugăciunea în familie
– În viaţa de familie totul se împarte, inclusiv rugăciunea. Mai mult decât atât, un program de rugăciune comun este esenţial pentru o familie. Copiii trebuie să deprindă rugăciunea, încă din primii ani, când imită ceea ce văd la părinţi. Iar dacă văd că în familie există un program de rugăciune, cu siguranţă ei vor învăţa să se roage. Ca preot şi duhovnic, îndemn mereu pe tineri să facă din familie un colţişor de rai, o oază de bucurie. Familia trebuie să fie o mică biserică, în care soţii sunt datori sau sunt chemaţi să cultive virtuţile creştine. Există rugăciuni pentru soţi, pentru copii, pentru părinţi. Viaţa de familie devine mai echilibrată în momentul în care membrii familiei se roagă, iar educaţia copiilor stă în strânsă legătură cu rugăciunea din familie. Un copil trebuie să dobândească această deprindere a rugăciuniii din familie, din primii ani de viaţă. Copiii trebuie învăţaţi să se roage, dar trebuie să fim atenţi să nu-i obosim, să nu exagerăm cu canonul de rugăciune, pentru a nu le crea o animozitate faţă de rugăciune. De aceea, trebuie să avem un canon de rugăciune departajat. La canonul minimal de rugăciune trebuie să participe şi copiii, care, la vârste mici, nu înţeleg mare lucru, dar au astfel prilejul de a-şi forma deprinderea de a se ruga. Copiii participă cât pot la rugăciune, părinţii continuând apoi rugăciunea de mai lungă durată.
– Ne puteţi spune câte ceva despre Rugăciunea pe care o putem practica în permanenţă?
– În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Iisus Hristos cu iubirea şi cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Iisus Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare, aşadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii (semenii) mei, deci mă rog, în virtutea dorinţei de realizare a comuniunii, şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectaţi de nedreptăţile mele faţă de ei. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”.
Rugăciunea este, deci, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: – a mântuirii sufletului şi a trupului.
– Ce ne puteţi spune despre vestita rugăciune a inimii?
– Această rugăciune este foarte folositoare. Este rugăciunea pe care trebuie să o avem în permanenţă, pe care o putem practica în mereu. Ea este un model de rugăciune, o practică şi un model cu o tradiţie foarte clară şi veche în Biserica noastră. Cu alte cuvinte, Rugăciunea lui Iisus trezeşte în inimă o dragoste fără margini. „Ce este, oare, o inimă iubitoare? Se întreabă Sfântul Isaac Sirul. Şi iată cum răspunde: „Este o inimă care arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate făpturile… Iată de ce un astfel de om se roagă neîncetat… chiar şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei care-i fac rău… se roagă chiar şi pentru şerpi, însufleţit de mila nesfârşită care ia naştere în inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Şi tot el: „Ce este cunoaşterea? – Simţul vieţii nemuritoare. Şi ce este viaţa nemuritoare? – Să simţi totul în Dumnezeu. Căci dragostea vine din întâlnire. Cunoaşterea legată de Dumnezeu unifică toate dorinţele. Iar pentru inima care o dobândeşte, ea este numai dulceaţă revărsându-se pe pământ. Căci nimic nu se poate asemui cu dulceaţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, Care a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine, după cum aflăm scris în Filocalia – Vol. 8, pag. 421.
Totul culminează cu adevărata iubire de aproapele. Mă gândesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la începutul veacului XX: „Fără rugăciune, toate virtuţile sunt ca nişte copaci fără pământ; rugăciunea este pământul care îngăduie tuturor virtuţilor să crească… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie să trăiască numai prin Hristos. Atunci când îl va iubi în aşa măsură pe Hristos, va iubi fără îndoială şi toate făpturile lui Dumnezeu. Oamenii cred că mai bine trebuie să-i iubeşti pe oameni şi apoi pe Dumnezeu. Şi eu am făcut aşa, dar nu ajută la nimic. Dar când, dimpotrivă, am început să–L iubesc pe Dumnezeu, în această iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Şi în această iubire pentru Dumnezeu, vrăşmaşii mi-au devenit şi ei prieteni, făpturi ale lui Dumnezeu” – După cum aflăm consemnat în aceeaşi carte a lui Olivier Clement.
Drept măritorii noştri Părinţi subliniază faptul că trebuie evitat proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înţelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat acest chip de către puterile răului. Atunci poţi vedea inima omului ca loc în care binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forţă exterioară, care nu poate duce decât la acel „coşmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poţi interveni dacă-ţi pui toată încrederea , dacă te lepezi de orice dorinţă interesată, dacă, asemenea lui David, îţi arunci armele şi intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Şi atunci Numele, devenit Prezenţă, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare. Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”; „Ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepţii freudo-marxismului! Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina fiinţelor şi a lucrurilor, faţa ascunsă a lumii. Primesc harismele paternităţii spirituale, darul vindecării, darul proorociei. Această paternitate – asemenea celei dumnezeieşti, pe care o reflectă – depăşeşte, integrând-o, dualitatea sexuală. Sfântul Serafim, reluând o străveche recomandare monahală, îl sfătuia pe stareţul Sarovului: „Fii ca o mamă pentru călugării tăi” – Găsim relatat tot în lucrarea lui Olivier Clement.
Părintele Andrei Scrima, în lucrarea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susţine că „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se înalţă deasupra acţiunilor şi gândurilor joase şi pământeşti, se retrag şi urcă împreună cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte înalt al singurătăţii, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor şi separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceşte într-o credinţă vie şi le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuţilor unde El îşi arată mai apoi, neacoperită, slava… şi strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…” Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înţelegere, la o gândire plină de pace şi de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual: ea răstigneşte şi învie mintea. Inima eliberată fiind de închipuiri ajunge să producă în ea însăşi tainice şi sfinte gânduri, aşa cum pe o mare liniştită vezi peştii mişcându-se şi delfinii dănţuind.
În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va mai da în Iisus Hristos. „Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă, o rugăciune în care nu ştim de ce să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm nici ce să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal. Şi deci nu este rugăciune” – Afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
– Părinte Profesor, puteţi să ne adresaţi, acum, în încheierea acestui frumos, duhovnicesc şi multfolositor dialog, câteva cuvinte, sfaturi sau concluzii?
– Aşadar, Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!…
– Vă mulţumesc foarte mult, Preacucernice Părinte Profesor, pentru toată căldura, dragostea şi amabiltatea, dorindu-vă mult succes, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti, în continuare!…
– Doamne ajută, cu multă bucurie!…
Lasă un răspuns