Dăruindu-i botezul publicistic de debut, ca ”naș” de fine și fini în ale poeziei, nu comit decât un gest firesc, de recunoaștere a talentului creatoarei Rodica Andone, pe care o apreciez și datorită implicării active în proiectul meu lansat pe facebook și în revista Națiunea, ”RUGĂ FĂRĂ SFÂRȘIT – CEL MAI LUNG POEM COLECTIV PENTRU CARTEA RECORDURILOR, dovedindu-se o remarcabilă ”producătoare” și ”procesatoare” de catrene tematice în cadrul celor peste 8.000 de strofe care reprezintă deja, în doar patru luni, cărămizile artistice ale celui mai înalt și semeț templu liric din lume. Un edificiu construit cu migală de către românii care nu doar s-au născut poeți, ci au și prilejul să își dovedească vocația participând la provocarea mea de a îndrepta în mod cult imaginea României în ochii străinătății, imagine terfelită și schimonosită de către politicenii noștri neaoși, seci, lipsiți de bun gust, de bun simț și mai ales de bun patriotism, prin fel și fel de recorduri stupide cum ar fi cel mai luuuung cârnat oprescian sau cele mai sexiciooooase crăciunițe cu ultraminifustițe.
Critica mea literară despre poeziile colegei mele de ”Rugă” se rezumă la o singură frază din trei propoziții: scrie bine, scrie frumos, scrie mai bine și mai frumos decât mulți (și mărunți) poeți consacrați, cu operă (de trei parale) și pretenție de a fi considerați ”maeștri”… Ba, chiar patru: poeziile Rodicăi Andone chiar sunt un fel de scrisorele și bilețele de dragoste exprimată în versuri candide, adolescentine. Înțeleg motivul ”subtilizării” versurilor ei de către colegele de liceu, pentru substituție…
Despre Andone Rodica o las chiar pe Rodica Andone să ne ”vorbească”, reproducându-i câteva paragrafe din scrisorile pe care mi le-a adresat după ce am descoperit-o, lucru care îmi dă dreptul să îmi permit să mă felicit, ceea ce, cu onoare comit…
”Domnule RomeoTarhon,
…Îmi face plăcere să vă spun că, datorita ideii dumneavoastră de a scrie o carte de poezie și de a o lansa aici, în localitatea unde trăiesc și am crescut, am discutat această ipoteză cu persoanele care se ocupă la nivel comunal de activitatea culturală. Acestea s-au declarat deosebit de încântate să aibă loc un astfel de eveniment în care să fie implicate și autoritățile locale, ba chiar și cele de la județ, însăși Doamna Primar alături de colegii mei consilieri, de politicienii din comună și de la judet, de Domnul Director al Bibliotecii ”V.A. Urechea” , de educatoarea și învățătoarea mea, de cadre didactice, prieteni, rude…
Comuna Vânător în care trăiesc se află lângă orașul Galați și administrează trei sate: Costi, Vânători și Odaia Manolache, fiind comuna cu cel mai mare buget din județ. Numărul de locuitori a depășiit recent cifra de 5.000, fiind o comună destul de mare și cu populație variată, foarte mulți localnici fiind veniți, sau reveniți, ca și mine, în această comună, în ultimii ani.
Datorita unui fericit eveniment din Decembrie 2011 – întâlnirea la 20 de ani de la terminarea liceului, am găsit unele poezioare din adolescență, care mi-au încălzit inima cu fiecare vers și mi-au readus în suflet inocența și farmecul acelor ani frumoși, uneori zbuciumați. Am și acum sentimentul că mă ascundeam în această lume plină de plutiri de nori și de porumbei în zbor și care mi-a fost leagăn al trăirilor de atunci și al amintirilor de peste ani. Între timp poezia a devenit pentru mine o explozie de cuvânt, de trăiri și culoare, a înflorit fără să îmi ceară voie și mi-a îmbogățit sufletul.
Scriu din adolescență și, deși am produs nu glumă, nu am strâns prea multe poezii, fiindcă multe dintre ele mi-au fost confiscate de către profesorii din liceu, deoarece unele colege, dornice să cucerească inimile iubiților, îmi foloseau poeziile în loc de scrisori de dragoste, lucru nepermis de către pedagogii foarte severi. Din păcate nu mi-au mai fost înapoiate. Apoi, prin ani mai buni, mai răi, m-a furat viața la oraș… Nu am mai compus o vreme. Dar am reînceput să scriu, să îmi așez anumiți ,,nervi” sau trăiri pe hărtie când m-am întors în sat. Poate că versurile mele nu sunt deosebite, dar îmi face plăcere să știu că îmi vor aminti de toți acești ani atunci când viața nu îmi va mai permite să o simt cu aceeși intensitate,..”
O asigur pe noua mea ”fină” că va trăi și va simți cu aceeași intensitate tot restul vieții ei lungi, fiindcă posedă în zestrea cromozomială, pe aceeași secvență de ADN, gena longevității învecinată cu gena poeziei, două gene care se completează și se stimulează reciproc, armonios, complementar, benefic, gerontopoetic(!)…
Sărut de primavară
Cum scrii o poezie?
Vers după vers…
Așterne pe hârtie
Cum se asează lin
Zăpada peste șes.
Simți lacrima
Ce curge spre bărbie
Născută din tristețe
Sau poate nostalgie…
Ce mai contează,
Ea naște fără voie,
O nouă poezie!
Când vara cade
În cascade
Și însetat
Pământu-o soarbe,
C/nd ud alergi
Și strigi
Nebun de fericire
Că iubesti
Ce crezi că e?
O nouă poezie!…
Scrisoare pentru tine
Scrisoare de la mine pentru tine,
Scrisoare pentru azi și pentru mâine
Să-ți amintească peste timp
Cât de gingaș și tainic te-am iubit,
Iubirea-mi este când diamant de rouă
Înnăbușit de fierbințeala gurii tale,
Când fluture cu aripile arse,
Ce-a îndrăznit, naiv, să zboare înspre soare.
În tine văd scanteia care-aprinde focul
În liniștea ce se așterne în amurg,
Când noaptea-ncet închide pleoapa lumii
Și-apoi ne cerne vise în fiecare gând.
Te-aștept în lumea mea, de vei voi vreodată,
Să evadezi din tot ce te-nconjoară,
De vei veni, pășește fără teamă,
Căci ușa inimii îți e deschisă-n taină,
De ani și ani, zi după zi, de-atâta vreme,
Iar sufletu-mi ce-ades te cheamă
Iți va lua, când vei păși, drept vamă,
Surâsu-ți cald ce-ți înflorește chipul
Și de-aș putea, atunci, să opresc timpul
Și clipele să le-mpletesc în veșnicii…
N-am să te-ntreb, când vei, de ce-ai venit
Și nici de-ai să rămâi, cât vei rămâne.
Iar de-ai să pleci, de ce vei vrea să pleci?,
Am să mă bucur cât se va putea de tine
Tot alintându-te cu sărutări și șoapte dulci
Și dezmierdându-te cu mângăieri frenetic.
Să știi că-mi este dor, chiar dacă-mi spui
Că-ngemanarea sufletelor noastre
E doar un vis frumos ce l-ai avut
Sau îl trăiești și-l simți de-o vreme-ncoace.
Mi-e dor de chipul tău, mi-e dor de tine,
În fiecare clipă ce-o trăiesc
In lumea mea, iubirea pentru tine
O simt în tot ce fac și-n ce gândesc.
În lumea ta de nepătruns,
Chiar dacă-mi spui că ma iubesti nespus
Nu vreau doezi, dar nici cuvinte goale,
Vreau să rămân mai bine pe-a mea cale.
În lumea mea suport în liniște durerea
Că nu ai fost și nu vei fi al meu nicicând
Și-n veci nu voi putea să rup tăcerea
Cât te-oi iubi și voi trăi pe-acest pământ.
Știu doar, că de mi-ar sta-n putere,
Întreaga-mi viață lângă tine-aș fi
Ca îngerul ce își păzește în tăcere
Un suflet destinat a-l ocroti.
Te-aștept în lumea mea, de vei voi vreodată,
Să evadezi din tot ce te-nconjoară,
De vei veni, pășește fără teamă,
Căci ușa inimii îți e deschisă-n taină,
De ani și ani, zi după zi, de-atâta vreme,
Iar sufletu-mi ce-ades te cheamă
Iți va lua, când vei păși, drept vamă,
Surâsu-ți cald ce-ți înflorește chipul
De n-ai să vii… păstrează ce ți-am scris,
Iar eu am să rămân cu amintirea
Celui mai blând, celui mai cald surâs.
Sper…
Să fiu cântec de harpă
Purtat de îngeri pe nori,
Pe curcubeu s-alunec
Să simt mii de fiori.
De raze de soare
Să mă prind în zori,
Ca de lungi liane,
Lin să pot să zbor.
Să cad din văzduh,
Pe covoare de flori ,
Să mă îmbăt cu parfum
În băi de culori.
Să împart iubirea
Ca pe safire din comori,
Să strig lumii întregi:
Nu vreau acum să mor!
Alint
Culeg șoapte de vânt
Să îți răspund,
Raze de lună
Să-ți pun cunună,
Rouă de zori
Să-ți dea fiori,
Petale de flori
Să-ntind covor
Ușor să pășești
Ca abur de nor,
Vise de zână
Să-ți fie bine
Să poți,
De vrei,
Să zbori cât vrei
Plutind peste lume
Să simți
Doar iubire.
Mi-e dor de tine
Gândurile mele
Sunt fluturi de flăcări
Ce zboară luminând
În noaptea ce se scurge,
În zori
Când soarele atinge
Leneșa pleoapă a zării
Și o deschide.
În zborul lor,
Rând pe rând,
Se sting,
Si ninge
Cu cenușă
De fluturi peste timp.
Ziua își deschide pleoapa, Dar eu abia mi-o închid
Și mă cufund în vise
Gândindu-mă la tine,
Mi-e dor
Să simt privirea ta
Cum curge lin prin mine,
Mi-e dor de vocea ta,
Ce se oprește-n mine.
Mi-e dor…
Seară de vară
Ard lumânări cu flăcări dansând
În valsul brizei de seară,
Greieri se-aud nostalgici cântând
Lungi serenade de vară.
Stelele clipesc – paiete de argint
Pe voalul mătasei de noapte,
Iar luna își întinde peste lac
Trena cu sclipiri sidefate.
Bătăi de aripi nasc blânde adieri
Ce-ating în dulcea lor simțire
Întreg pământu-n lung și-n lat:
Sunt îngeri ce împart iubire…
Catrene din poemul colectiv ,,Rugă fară sfârșit”
Sunt lacrima de sânge din inima rănită
Ce simte nedreptatea – săgeata otravită,
Sunt trăznetul ce cade înfrânt de neputință
Când văd cum lent se stinge a nației voință.
Sunt focul ce aprinde toța vointei tale
Poporul meu privește, sunt fiica ta sfârșită
Din miile de oameni ce-așteaptă îndurare
Să te trezești și să pornim pe-o nouă cale.
Sunt azi născută-n lume din vița ta străbună,
Din mine cresc pe glie mladițe cu-al tău nume,
S-aducem pentru ele drept hrană și lumină
Dreptatea, libertatea și veșnicia-n lume.
Sunt ochiul dimineții ce urmărește-n taină
Tot ce se mișcă-n lume dar nu dă socoteală,
Ci se amuză strașnic cu jocul lui de raze
Pe pleoapa lumii vii ieșind din amorâeală.
Sunt gândul mut și-ascuns din colțul minții tale
Ce se hrănește-n timp cu forță și culoare,
Crescând ca o corolă cu rânduri de petale
Ce mintea-ți luminează când simți că viața doare.
Sunt singurul răspuns la orice întrebare,
Sunt soarele ce-apune când luna clar răsare,
Sunt steaua ce-n cădere o-ncarci cu o dorință
Ce se îndeplinește tot prin a Mea voință.
Sunt norul, cel născut din lacrima de munte
Când de tristețe-și plânge a sa singurătate
Și albul mi se pierde prin haina de zapadă,
Dar soarele mă-nalță pe-albastru să mă vadă!
Sunt eu, tăcerea-n iarnă ce-aștern magie-n suflet
Când îngerii-n plutire adună stele-n noapte
S-aprindă-n vârfuri brazii în noaptea de Ajun
Și cern în vis colinde, râu cristalin de șoapte.
Sunt luna ce se stinge în dimineți albastre,
Când roua-nviorează boboci de trandafir
Ce-ncarcă în miresme de parcă ar fi mir,
Sfințind darul divin, trăirea vieții voastre.
Sunt peisajul vieții tale-n care tu primești
Iubirea ce-ți hrănește visul ca să te-mplinești,
Încarc o lume pentru tine, cu tot ce ai gândit
Când Ruga ridicai spre Mine Cel-ce-Sunt infinit.
Sunt doina ce îți cântă din frunza dorul drag,
Ce îți aduce-n casă miresme-mbietoare
De flori și de mlădițe, coroane peste prag
Când casa ți se umple de fii, că-i sarbatoare.
Sunt frunza ce îmbracă natura-n primăvară,
Cântând în foșnet codrul ce vara-l împresoară,
Sunt versul toamnei calde cu gust dulceag de poamă,
Și fulgul de zăpadă ce-n iarnă toți mă cheamă.
Sunt timpul ce așterne peste dureri uitarea,
Curajul de-a străbate și muntele și marea
Și de-a pretinde vieții să-ți dea ce ți-a luat,
Iar dacă nu, cât poate, să-ți lase ce ți-a dat.
Lasă un răspuns