Ocaua mică a unei opoziţii tot mai mărunte

Decizia USL de a impune parlamentarilor săi demisia în masă pare un pariu riscant, iniţiat ca o ultimă şi disperată acţiune împotriva puterii. Pare o mănuşă aruncată lui Traian Băsescu şi coaliţiei de la guvernare şi care vine pe fondul mişcărilor din stradă, dar, mai ales, pe fundalul sterp al iniţiativelor politice specifice opoziţiei noastre. Pentru că, la fundamentarea atitudinii de despot (neînţeles de poporul său, dar aclamat şi linguşit de proprii argaţi) pe care şi-a asumat-o Traian Băsescu prin ocaua de care se foloseşte pentru a se întruchipa aidoma unui Cuza Vodă, a contribuit şi opoziţia. În primul rând, prin atitudinea de tergiversare a iniţierii unor acţiuni coerente, tergiversare ce a parcurs drumul dintre laşitate şi jocul de glezne al „concesiilor” de mult prea multe ori.

De fapt, eventuala demisie în bloc a parlamentarilor USL va fi doar o altă mănuşă potrivită, straniu de nimerit, scenariilor lui Traian Băsescu.

Va fi o acţiune a opoziţiei în care cetăţeanul, acel alegător care i-a trimis pe parlamentari acolo unde sunt, va fi ignorat în aşteptările sale cel puţin la un nivel similar lipsei de bun simţ de care a dat dovadă puterea când, prin ordonanţe şi asumări legislative, a sfidat acelaşi simplu cetăţean.

Într-adevăr, este un pariu riscant. Dar nu pentru Traian Băsescu ori clica de la putere. Nici măcar pentru USL în întregul său. Ci, pentru PSD. Pentru o formaţiune pe care, deşi ar trebui să o apere cu propriul capital politic, Victor Ponta o lasă pradă (conştient ori nu, parte a unor trădări mizerabile sau urmare a decizilor sale abrupt de orgolioase) tomberonului istoriei partidelor politice post-decembriste.

La nivel general, demisia în grup a opoziţiei ar putea reprezenta, cel puţin pentru simplul spectator, acea dovadă a nivelului de încredere la care ar fi ajuns cei trei copreşedinţi ai USL. Dar asta nu înseamnă că „mecanismul” va şi funcţiona în formele intuite, fiind evident că se va consemna un sigur mare perdant. Iar acesta nu va fi PDL…

Şi este simplu. Pentru că dacă liberalii se constituie, ca formaţiune, într-un grup omogen şi disciplinar, supus deciziilor preşedintelui Antonescu (problemele legate de respectarea autorităţii conducerii formaţiunii, chiar dacă este vorba de decizii ce par potrivnice partidului, fiind de multă vreme rezolvate), cu totul altfel stau lucrurile în PSD lucrurile.

Astfel, în vreme ce liberalii îşi vor aşeza disciplinaţi demisiile pe biroul preşedintelui PNL (chiar dacă vor strâmba din nas, probabil nu se vor răzvrăti, având încredere în decizia liderului lor, o încredere de care Victor Ponta nu se bucură în partidul său), în PSD, formaţiune caracterizată printr-o structură nu solid-unitară, ci extrem de fragilă, este de aşteptat să apară „răzvrătiţii”. Care, pentru a rămâne parlamentari, nu vor ezita să aleagă între a se declara independenţi sau a migra, cel mai probabil, spre UNPR.

De fapt, cu implicarea directă a liderilor USL, se creionează practic un scenariu de fărâmiţare a structurii PSD. A destructurării unei formaţiuni care, după alungarea lui Mircea Geoană şi alte câteva decizii dubioase, aparent rezultate din frustrările şi naivităţile lui Victor Ponta, avea oricum multe linii de fractură.

Apoi, mai este un aspect care nu trebuie neglijat. Parlamentarii liberali îşi vor scrie probabil demisiile în masă fără a crâcni. Dar nu le vor depune secretarului ori preşedintelui de cameră, singurii care le pot consemna oficial, ci le vor lăsa pe biroul lui Crin Antonescu. O mişcare de inducere a imaginii aparentei demisii în bloc care ar constitui argumentul de credibilitate de care au nevoie preşedinţii PSD şi PC pentru a solicita la rândul lor demisiile propriilor parlamentari. Ceea ce ar putea fi o sinistră cacealma. Pentru că, şi dacă preşedintele PNL le va transmite ulterior forului îndreptăţit, şi nu le va ţine încuiate în biroul său, demisiile liberalilor nu vor putea să-şi producă efectul juridic, demisia fiind actul asumat şi depus personal de cel ce face acest pas.

Oricum, chiar şi în condiţiile în care PSD nu va cădea totuşi în această capcană, răul este dej făcut. Căci, prin trâmbiţarea acestei iniţiative, a demisiei în bloc, după ce a cedat fără luptă politică şi postul de preşedinte al Senatului, Victor Ponta a reuşit să mai deschidă un focar de neîncredere. Unul suficient de puternic pentru a-i convinge pe mulţi parlamentari ai formaţiunii să se gândească şi mai abitir la posibila migrare politică.

Desigur, pare o mişcare „marca” Traian Băsescu, a acelui preşedinte care a promis cândva că nu va avea linişte până nu va vedea social-democraţia destrămată. Poate fi însă şi un joc asumat de anumite personaje din PSD care speră să reşapeze actuala formaţiune într-o altfel de formulă. Mai ales că dinspre UNPR se simţeau anumite mesaje de disponibilitate pentru social-democraţi, mesaje care au pus cel mai probabil în gardă şi PDL-ul, prin numirea lui Cristian Diconescu în postul de ministru de externe, practic prin cedarea de către PDL unui post din guvern în favoarea UNPR, formaţiunea generalului de cantină primind acel supliment la gamela politică apt a-l convinge să rămână alături de actuala coaliţie de guvernare.

De aceea, singurul perdant rămâne PSD… Nu şi PNL care îşi va „replia” toţi parlamentarii „demisionari”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*