Un cetăţean s-a confruntat cu „sistemul ticăloşit”. Mai exact, a avut o jalbă şi nu a avut încotro decît să apeleze la Sistem. Şi cetăţeanul a văzut că „este posibil să plătească” (ghilimelele marchează siguranţa exprimării prin ambiguitate) pentru ceea ce i se cuvine, unor oameni deja remuneraţi.
De supărare şi de mîhnire şi-a adus aminte de toate nemulţumirile şi frustrările, că dă o grămadă de bani la sănătate şi nu profită (practic!) de îngrijire, ba chiar e umilit, că are rate şi brusc creditorul a schimbat banca iar acum dobînda e dublă, că riscă să fie devorat de cîini seara pe stradă, pe lîngă fîntînile arteziene din banul public, că „unii” aleşi se îmbogăţesc, iar ţara se vinde, şi altele mai mici, dar usturătoare, că nu e respectat, că e tratat ca duşman etc. Aşa că izbucneşte cetăţeanul în faţa unui funcţionar şi îl roagă să aibă bun simţ. Mare lucru ceea ce a cerut. Martorul răbufnirii, cel care scrie acum, i-ar fi cerut funcţionarului să îşi aleagă una din cinci variante care îi stau înainte: rău simţ sau patru feluri de bun simţ.
Într-un fel, martorul este pătimitorul, prin aceea că vede faptele lui, dar mai ales prin aceea că ia seama la ele, de aceea, prin această îndreptăţire, îşi permite să iasă puţin din cadru şi să încerce un unghi panoramic prin a mărturisi cum stau lucrurile, după el, în privinţa bunului simţ. Căci prima oară este bunul simţ politicos, educaţia, cei şapte ani de acasă, cunoaşterea şi aplicarea normelor de conduită interumană armonioasă, dezirabilă şi plăcută. E vorba de învăţătura bunicii care spune să dai sărutmîna la femei, de sfatul tatălui de nu intra fără dar sau cu mîna goală în casă de om, de îndrumarea moralistului care spune să aliniezi paragrafele într-un mesaj electronic oficial ş.a.m.d. Trăite, conştientizate şi oferite cu bunătate, toate acestea îşi au rădăcina în ultimul bun simţ. Făcute mecanic sunt lemn folositor şi blid curat pe dinafară. Este apoi bunul simţ matematic prin care unii înţeleg şi rezolvă probleme de geometrie, prin care îşi dau seama că trebuie trei orificii egal distanţate în cotorul unei cărţi de legat, prin care intuiesc structura logică, ordonată şi inteligibilă a oricărui lucru care posedă aşa ceva. Cu o formă mai subtilă şi cu o lucrare mai subţire, este bunul simţ lumesc sau „duhul vremii”, care adesea funcţionează doar ca frînă. Prin el se ştie că, atunci cînd dai bani ca milă, îţi mai păstrezi şi tu că nu se ştie cînd trebuie, că dacă ai prietenă nu e „ok” să umbli cu alta, că nu e „ca lumea” să ai maşină scumpă şi galbenă ci neagră, că devreme ce ai lucrat, apucă tu plata etc. Este duhul înţelepciunii lumeşti care ne ţine de la înaintare duhovnicească, ne opreşte de la faptele cele bune şi fine, şi despre care Nicolae Steinhardt scria că poate fi învins prin a face „ceea ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii”.
În fine, este ultimul bun simţ, de fapt singurul adevărat, acela al omului curăţit care şi-a unificat simţirea raţiunii cu cea a inimii, adică simţirea laturii pătimaşe a firii cu simţirea laturii raţionale a firii, după învăţătura Sfântului Părintelui nostru Diadoh al Foticeei. Unirea lor se dobîndeşte prin har şi prin nesocotirea cîştigurilor lumeşti iar efectul ei este „vederea neîmpărţită a mângâierii dumnezeieşti, gustarea precisă a realităţilor distincte nevăzute, şi deosebirea fără greşeală a binelui de rău, a folositorului de dăunător”, adică tot. Aşa că funcţionarul îi spune cetăţeanului: Vai de tine! Cetăţeanul zice: Vai de noi! Iar martorul îi răspunde: Vai de mine!
Lasă un răspuns