Superbă e lumea, realitatea fascinant privită din jeţ, scaun, fotoliu sau balansoar, pentru cine posedă, lumea vărsată din dreptunghiul micului ecran invadat hibernal de fetele alea abia ivite, cum ghioceii, din şnurul multicolor al atolului bikini. La mulţi ani 2012! – surâde gropiţa din obrajii crainicei teve, încă una gata-gata să se arunce între coperţile unui nou manual alternativ de istorie a României: bucuraţi-vă, oameni dragi, de fiecare clipă a vieţii petrecute alături de mine şi, mai ales, nu uitaţi că-n 2012 o să aveţi parte de alegeri, modificări de constituţie, de legalizarea co-plăţii întru sănătate şi, aproape sigur, de un cutremur. Şi trec la galop prin revista presei profund naţionale: cam de peste tot, printre violuri, suicideri, noi amendamente guvernamentale, notiunea cutremur se lăfăie la vedere, cu majuscule, de la Sf. Nicolae trecut la agheazma proaspătă de ianuarie fără alte ploi. În criză de subiecte, de iubire, de una şi de alta, obscurele vedete de tabloid o iau înaintea canadienilor şi toarnă cianură în minereul savant al seismologiei pentru a extrage oarece interes de vânzare, transferând relativitatea în actualitate, probabilitatea în adeverire, aşa cum acul de siguranţă poate deveni clamă.
Din păcate o bună parte a noului val gazetăresc (cu pedigreu şmenuit prin taxele la universităţile din Chitila, Balta Brăilei şi pe unde au mai apărut academiile astea mignone) încă mai face lecturi din avion sau, în criză de timp, execută salturi lliftate pe sferturi de pagini, pe sferturi de sferturi de adevăruri. Sensibilizaţi la fiecare nouă tuse parlamentară, la fiecare nouă eschibiţie cu parafă prezidenţială, parcă şi problema eutanasierii câinilor comunitari e mai tragică decât prezisa posibilă cutremurare de pământ, de destine, de oameni. Predicţia seismică, dincolo de relativitatea fixării exacte în timp trebuie transferată din zona “divertismentului” în actualitatea de interes public. Clar. Şi citez:
«În 2010, la Congresul european de seismologie de la Montpellier, profesorul de la Universitatea „J.W. Goethe” din Frankfurt şi preşedintele Secţiei de Predicţie al Comisiei Europene de Seismologie George Purcaru a prezentat o predicţie pentru Vrancea în 2012. Lucrarea este o completare a unui studiu mai vechi, care anunţa drept probabil un seism mediu în perioada 2000-2012. Cutremurul, pe care profesorul îl prevede între 6,34-7,1 pe scara magnitudine-moment, este estimat a fi unul mediu. Cercetătorul spune că, deşi anul 2012 nu poate fi considerat absolut fix, o eroare de un an este acceptabilă ştiinţific. Purcaru mai spune că cercetătorii români sunt la curent cu această dezvăluire deoarece a vorbit cu ei la Congresul din Franţa, când au cerut să afle cum s-a ajuns la această dată.». Bucharest Herald, 10.12.2011
Între atâtea posibile probabilităţi sunt convins că poate fi aliniată şi planeta prezicătoare a profesorului Purcaru. Din păcate, informaţia este decupată dintr-un context strict academic, dintr-un domeniu unde instrumentele de cuantificare a viitoarelor seisme lucrează pe durate de circa 10-13 ani şi chiar 40-50 de ani şi unde o predicţie reuşită (există o concurenţă a predicţiilor) nu diminuează cu nimic efectul devastator al cutremurului în sine. Şi mă întorc spre notele extrase dintr-un dialog purtat cu domnul Dr.Phil. George Purcaru în 2006, cu ocazia primirii bine-meritate a distincţiei de cetăţean de onoare al municipiului Tecuci. Spunea atunci: „ Vreau să precizăm că seismologii care lucrează în domeniul predicţiei cutremurelor încearcă să mărească puterea noastră de a ataca această problemă nerezolvată până astăzi. Într-un cuvânt , astăzi, noi nu putem prevedea cutremurele aşa cum ar fi de dorit să fie de ajutor populaţiei, industriei, economiei şi în special pentru viaţa umană. Dar ştiinţa are acest scop continuu, perseverent, de a nu părăsi încercările – de multe ori nereuşite – pentru a adânci, a mări cunoaşterea noastră”. Mai pe şleau spus, alături de alţi reputaţi cercetători, savantul german de origine română clarifică etapa pe care o parcurge seismologia ca domeniu aparţinător cercetării fundamentale şi unde, încă, nu s-a realizat un instrumentar de imediată utilitate publică: determinarea la momentul oportun a declanşării seismului, exact atât cât ar fi necesar pentru alertarea populaţiei, pentru reducerea efectelor devastatoare ale fenomenului, aşa cum asistăm, spre exemplu la alertele şi strategiile de protecţie a viului sub ameninţarea taifunului. Din nou, cuvântul savantului: ”Deosebim o predicţie care se face în contextul social al politicii de minister, de guvern privind întâmpinarea unui eveniment din zona catastrofei şi predicţiile ştiinţifice care încă absorb informaţie, cercetare, sunt încă pe parcursul căutării limitelor de precizie. Iar aceste două direcţii sunt conjuncte, trebuie să se coreleze, fiindcă deciziile pentru societate depind enorm de predicţiile ştiinţifice efectuate azi de seismologi în toată lumea. Din păcate această corelare s-a produs rar, aproape de categoria excepţiei. In schimb noi facem predicţii ştiinţifice în parametrii, în limitele cunoaşterii la care am ajuns”.
Reaşezăm informaţiile. Cele din domeniul cunoaşterii ştiinţifice în seismologie sunt acumulatorii, deschise, cu un orizont încă incert în ceea ce priveşte crearea unor instrumente de utilitate publică imediată de avertizare/alarmare. În ceea ce priveşte harta în sine a obiectului victimizat de seism, clădirile, oamenii ca atare, aici situaţia este inimaginabil de precară, subiectul fiind continuu amânat sau arhivat sub presiunea altor priorităţi. Într-un scenariu deloc de dorit, ştiind mulţimea clădirilor cu bulină roşie din Iaşi, victime sigure ale unui seism cu magnitudinea celui preconizat de Purcaru, până la gradul 8.00 pe scara Richter,spre exemplu, care şi câtă ar fi responsabilitatea penală a membrilor din Consiliul Local al municipalităţii Iaşi? Or clădirile, dincolo de betoane, semnifică vieţi, destine. Şi deschidem, vrând-nevrând, cutia Pandorei: locatarii, vor spune edilii, nu sunt simpli locatari ci proprietari, au asociaţii, au răspunderi, inclusiv în asigurarea rezistenţei propriului habitat. Primăria se ocupă de asfalturi, de impozite, de cimitire şi infinit mai multe lucruri care dau bătaie de cap, stress, că de aia, vezi dumneata, nici nu mai candidează cineva la funcţia de primar! Fiecare are cutremurăturile proprii! Cât priveşte predicţiile seismice, acestea nu corespund propriilor noastre predicţii – ar răspunde reprezentantul unei virtuale administraţii publice. Oricum un seism, chiar şi de 7,1 grade nu poate produce mai multe victime decât noua lege a sănătăţii. Se studiază, pe de altă parte, posibilitatea privatizării bucăţii de placă tectonică din Vrancea care, posibil, conţine energii ce ar putea fi conversate în alte energii, aşa cum gazul natural, apa băubilă (chiar dacă nu-i şi potabilă), curentul şi aurul acela nenorocit de la Roşia Montană.
În 2007 publicarea în Ziarul de Iaşi a listei celor 62 de blocuri din clasa I de risc seismic (conform datelor furnizate de DAFIS) a panicat multă lume. Fie că era o listă incompletă, fie că – spuneau unii – încadrarea s-a făcut fără realizarea unei expertize tehnice ci doar în funcţie de vechimea construcţiei (estimându-se ca perioadă de garanţie seismică, deci de rezistenţă, suma a 50 sau 80 de ani). Primăria asigura, la rândul său, că expertizarea tehnică a fost realizată (cu fonduri din bugetul de stat pentru clădirile considerate ca aparţinând clasei I de risc seismic) dar, mai departe, costurile lucrărilor de consolidare reveneau proprietarilor/locatarilor cu excepţia celor care dovedeau venituri sub cele considerate medii. În ciuda rigorilor impuse de Ministerul Lucrărilor Publice, a amenzilor de până la 3.000 de lei pe fiecare familie din această categorie, anumite imprecizii au reportat problema de parcă amânarea i-ar fi anulat existenţa. Mai mult, costurile ridicate ale consolidării, circa 200 euro/mp, lipsa unei reconsiderări a situaţiei de fapt (veniturile diminuate ale locatarilor, apariţia altor priorităţi pe fondul scăderii bugetelor locale, etc) au condus la externizarea tacită a acestei realităţi. Plus că, în situaţia realizării efective a consolidării, locatarii erau obligaţi să părăsească timp de un an imobilul, ceea ce, în fapt, atingea imposibilul: locatarii, plătitori ai consolidării, dar nici primăria nu aveau la îndemână soluţia unor locuinţe temporare. Intre timp, pe fondul crizei, mai mult ca sigur că fondurile destinate acestui domeniu au fost redimensionate, oricum, în 2010 era publicată lista cu 264 de blocuri cu grad seismic din care aproape un sfert aparţineau clasei I de risc, menţinându-se datele cunoscute. Inspectoratul Judetean pentru Situatii de Urgenta a tras un semnal de alarma. „Noi am ajuns la concluzia că la un cutremur cu magnitudine de până la 7 grade avem capacitatea să răspundem, însă un cutremur de peste 7 grade ar fi devastator. Avem un plan operativ pentru salvarea oamenilor dar la ora actuala nu este nici o instituţie capabilă să gestioneze un cutremur. Nu poate să garanteze nimeni ca la un cutremur de peste 7 grade mai rămâne cineva în viaţă.
“Observaţiile pe care noi le facem asupra cutremurelor – arată profesorul George Purcaru – cum ar fi lungimea, lăţimea cutremurului, mărimea deplasării unei părţi dintr-o falie faţă de cealaltă parte de falie, toate acestea nu sunt suficient de numeroase şi, în plus, suferă în zona preciziei. Oricum suntem sub orizontul care, prin numărul tehnicilor şi metodelor, va asigura direcţia spre care trebuie să îndreptăm toate aceste cercetări.
In principiu, cutremurele sunt predictibile şi cauza pentru această afirmaţie este că natura repetă fenomenele. Numai că le repetă într-un mod foarte neregulat, încâlcit sau foarte haotic sau, să zicem aşa, destul de vag, de rar. Se repetă la o distanţă foarte mare. Şi pe acestea se pun bazele teoretice pentru a ne construi modele care să ne ducă la posibilitatea predicţiei. În fapt noi nu putem prezice nici un fenomen din natură dacă nu există nişte reguli de repetare. De aici şi întârzierea faţă de aşteptările societăţii. Concretizând, să presupunem că cineva spune că în trei săptămâni va fi un cutremur arătând cum a ajuns la concluzie, care este eroarea predicţiei. Ei bine, în acest caz eu aş merge la guvern pentru a lua toate măsurile necesare pentru a preveni pagubele, pentru a asigura salvarea vieţilor omeneşti. Astăzi au apărut aşa numitele metode de alarmă care nu sunt predicţii ci urmează după ce cutremurele s-au produs şi care dau posibilitatea ca în 20-24 secunde să se întrerupă curentul electric, să se ia măsuri contra incendiilor şi aşa mai departe. Nici această metodă nu a arătat un success definitiv şi se află încă în testarea câtorva ţări. Dar metoda de alarmare nu trebuie confundată nicicum cu predicţia de cutremur”.
Metoda de alarmare, completez spusele savantului, trebuie să fie conjunctă unei alte metodologii, cea de pre-alarmare: rezolvarea situaţiei clădirilor fragilizate, cele cu bulina roşie, rezolvarea situaţiei locatarilor prin asigurarea cu prioritate şi în regim de urgenţă a mutării acestora în alte spaţii locuibile (fiind clar că singuri nu-şi vor putea rezolva situaţia) şi, acolo unde este necesar, trecerea la demolarea clădirilor cu un ridicat grad de nesiguranţă la un impact seismic. Şi revin la dialogul predicţional:
Din nefericire, încă nu am atins momentul în care un seismolog ar avea dreptul să intre într-o guvernare a universalităţii, să ofere lumii şansa eliminării cutremurelor din categoria catastrofelor, a surselor de alienare, de panicare, de distorsionare a existenţei comunitare. Pe dumneavoastră, stimate domnule George Purcaru, vă admir pentru sacrificiul, pentru dăruirea în zona cercetării fundamentale, zonă din care va apărea, sigur, instrumentarul de calitate pentru predicţiile seismice.
“ Personal, în 1974, am găsit trei legi care m-au condus la posibilitatea prezicerii pe o lungă durată a unui cutremur în ţara noastră. Predicţia a dat anul 1980 cu eroarea respectivă fiindcă orice prezicere ştiinţifică trebuie să aibă ataşat indicele de eroare. Iar cutremurul din 4 martie 1977 intra în marja de eroare din comunicarea pe care am publicat-o în 1974. Pe de altă parte trebuie să spunem faptul că fiindcă cutremurele din Vrancea se distribuie din adâncime, de la 70 la 175, 180 de kilometric, nu mai este admis ca astăzi să faci o astfel de predicţie fără a ţine cont de distribuţia cutremurului pe adâncime. Iar de aici începe un alt şir al căutărilor, al cercetării. În anii aceia aşa ceva era imposibil spre deosebire de tot ce se face astăzi. Recentele rezultate, pot să vă spun, sugerează – deci nu sunt definitive – că următorul cutremur din Vrancea s-ar produce undeva, sub 145 de kilometric, ceva de la 140 la 175 de kilometric. Nu putem da o soluţie cu 100% precizie dar este, probabil, cea mai apropiată de realitate. Este o predicţie iar ea poate fi eronată. Ştiinţa are trei feluri de caracteristici ale predicţiei: de succes, alarmă falsă şi eşec.
AB Speriaţi-mă domnule Purcaru cu anunţul următorului cutremur ca timp.
GP Ca timp? Modelul meu zice că acest cutremur nu poate fi mai exact decât de a face predicţia între 2000 şi 2010. Deci un cutremur cu o magnitudine de circa 7.00 nu poate fi dincolo de perioadă, în genere la mijlocul acesteia, deci 2005 dar nu neapărat. Nu putem spune nici că se produce în 2006, în 2007, deoarece noi nu putem prevede atât de exact anul sau luna sau ziua.. Şi mai trebuie spus ceva: dacă o predicţie se dovedeşte exactă trebuie demonstrată metodologia elaborării ei fiindcă aşa ceva nu poate fi o întâmplare, ca la loterie”.
La discuţia din 2006 lipseau câteva date din modelul de analiză al profesorului, mai precis două cutremure (perioada în studiu începând de la anul 1100). În 2008 Purcaru face rectificarea iar în 2009, la un Congres ce s-a ţinut în Statele Unite, „European Seismology Calculation”, profesorul a vorbit pentru prima dată despre cutremurul ce ar putea să aibă loc în România în 2012 şi pe care îl prevede între 6,34-7,1 pe scara magnitudine, deci unul mediu. Cercetătorul spune că, deşi anul 2012 nu poate fi considerat absolut fix, o eroare de un an este acceptabilă ştiinţific. Şi trecem de la erorile de predicţie la erorile de funcţionalitate comunitară. În martie 1977, eu însumi subiect bucureştean al cutremurului de 7,5 grade, deslipeam din nenorocirea generală două imagini pentru articolul publicat în revista Cronica: singurul perete rămas pe verticală dintr-un imobil nou (o plombă, o scară) în cartierul Militari, pata de viaţă de om strivit pe albul de la etajul trei şi, în centru, îngenuncherea unui inginer constructor dinaintea unei clădiri intacte dar la care acesta ştia că se lucrase “în economie de fier beton”, conform normelor impuse de “consilierii” lui Ceauşescu. Unde ne aflăm acum, cum arată cartelele de siguranţă ale clădirilor nou construite, care este “contribuţia” modernizărilor de apartamente în total răspăr cu elementele clasice de rezistenţă (am văzut undeva, la etajul patru un apartament de patru camere transformat în saloon), care este situaţia clădirilor cu un ridicat grad de pericol seismic, la ce trepidaţie ar putea rezista vilele construite peste noapte cu bani puţini şi preţ de vânzare exorbitant, toate acestea şi multe altele trebuie să fie reconsiderate, cuantificate cu rigoare în acest început de an al predicţiei lui George Purcaru, seismologul. Miezul şi coaja, moftul gazetăresc al primatului de ştire: nicăieri, la tv sau în ziare nu am găsit prelungirea necesară a alertei. Trăim, că aşa ne-a aşezat Dumnezeu, în acest spaţiu unde Vrancea adaugă unicităţii naturale şi tusea urâtă, tabagismul seismic. Iar noi aceştia parcă nici n-am exista pentru a exista ci existăm supuşi întâmplării, umiliţi de propria impasibilitate, de analfabetismul transferat tembel şi în cultura supravieţuirii. Unde, sub ce grindă de rezistenţă consacrată ne putem situa existenţa? Şi mă gândesc nu doar la grinda de deasupra uşii sau din hol ci şi la grinzile de strategie economică, la grinda locului de muncă, la grinda de rezistenţă a bătrâneţii… Greu, enorm de greu ne mai ridicăm din genunchi în democraţia asta şleampătă.
Lasă un răspuns