Mai la deal de casa noastră, pe un pisc, de unde se vede târgul Chişinăului ca în palmă, era o ridicătură cam de vreo zece stânjeni şi se mărginea cu via bunelului Onofrei. De când mă ţin minte i se zicea La Movilă. Auzisem noi de la cei mai mari, care mai apoi au şi ajuns în rang de miniştri, de poeţi şi politicieni, că la baza Movilei, pe linie dreaptă, dinspre casa Sâicăi a lui Simion Ababii, s-ar afla o comoară îngropată de turci. Ghiţă Boambă avea un mic hârleţ, şterpelit de la soldaţii sovietici, care erau încadraţi în nişte manevre militare chiar la poalele Movilei.
Şi într-o zi ne-am pus pe săpat. De obicei, făceam acest lucru noaptea, la lumina unei lanterne chioare. Ca să nu ne atace nălucile din lada cu aur, l-am prins de cumetru şi pe Vişnu, feciorul preotului din sat, care purta pe sub cămaşă crucea lui taică-său şi un urcior cu agheamă de la Bobotează, agheasma cea mare, care se zice că face minuni. Am săpat noi un tunel de vreo zece metri. Ţărâna o căram într-o râpă din Hârtop ca să nu ne bănuiască nimeni că suntem paznici la comori.
Pe la Sfânta Marie cea Mică, de hramul satului, am scos-o la capăt, am ieşit cu săpatul în partea laterală dinspre Fântâna Taliţei. Dezamăgire mare pe capul nostru. Am găsit câteva schelete de câini şi pisici şi nişte monede de aramă din vremea ţarului Alexandru Cuceritorul.
O altă comoară adevărată aveam s-o aflu sub un nuc din grădina lui nanu Ion. Dar a fost cam aşa. Primul patefon şi l-a cumpărat nanu Ion Cheptănaru. Sau poate că era trofeu de război. Mai înainte avusese un gramofon vechi, încă din perioada interbelică, dar fiind sfătuit de învăţătorul nostru Traian Bumbu, nanu a îngropat gramofonul sub nucul din marginea grădinii. Învăţătorul îi spusese prieteneşte, că de află cineva că ascultă placa cu romanţa lui Zavaidoc Theodorescu “Car frumos cu patru boi”, îl va ajunge din urmă pe Vladimir Mazilu, care a fost judecat pentru un fleac, a dat în colhoz caii cu tot cu căruţa cea cu toacă, dar şi-a lăsat hăţurile, că poate vor prinde bine la gospodărie. Şi pentru asta l-au dus la urşii albi, de unde nu s-a mai întors bietul om.
Nanu era veteran de război, că ajunsese până la Berlin şi venise cu pieptul zornăind de medalii, dar tot îi era în grijă să nu-l pârască cineva, cum au şi făcut-o cu cele câteva pogoane de pământ din Valea Serdarului, pe care nu le indicase în catastiful de desîmproprietărire, când s-a “dat” în colhoz cu tot inventarul agricol şi animalele de tracţiune. L-au purtat pe la securitate şi la Procuratura din central rational Vadul-lui-Vodă. Până la urmă a fost achitat, pentru că pământul acela era al lui Gheorghe, fratele mai mare.
Placa aceea a lui Zavaidoc parcă o văd şi acum în faţa ochilor… Era imprimată în Marea Britanie şi era de o calitate foarte bună. A zăcut ea sub nuc ani buni, învelită într-un şal de al bunicii Nastasia. Acum când din toate ferestrele, în zilele de duminică, răzbătea postul de radio Bucureşti, putea fi ascultat şi Zavaidoc.Romanţa a mai fost interpretată de Ioana Radu, Nicolae Furdui Iancu, Domnica Dologa, dar o voce mai profundă decât acea dezgropată de sub nuc, nu ştiu dacă îşi va mai găsi cuib sub cupola inimii mele de copil.
Lasă un răspuns