Mesaj mediatic și judecată digestivă

Mesajul mediatic despre puseele de stradă din ultimele zile se dorește tot mai obiectiv și tranșant, dar nu reușește să fie decât tot mai confuz, tot mai disolut. Dacă USL amenința cu 10.000 de participanți la mitingul de la Arcul de Triumf, se pare că nu a reușit decât vreo 7.000 de manifestanți, care și așa au surprins din nou forțele de ordine sau acestea lasă tot mai mult impresia că presimt finalul și își mimează misiunea în loc să și-o exercite. Că unii dintre manifestanți au dorit fuziunea cu Piața Universității era de înțeles, dar reacția expresă de respingere ar fi trebuit să fie adevăratul mesaj. Din păcate l-a gustat  pentru a doua oară doar Ludovic Orban, pentru că Adrian Năstase sau Viorel Hrebenciuc intuiesc mai bine reacția mulțimii și nu riscă impactul cu aceasta nici chiar în toate situațiile fericite. Politicul însă  și-a adjudecat și acum ca și în urmă cu douăzeci de ani mesajul Pieții Universității murdărindu-l prin absorbție. Media nici de data aceasta nu și-a onorat echidistant misiunea și a conturat imaginea unui vid de putere. Ba chiar am văzut jurnaliști(?!) care au coborât triumfal din Turnul de Fildeș al telviziunilor comerciale ca să fraternizeze cu poporul în numele persuasiunii. În acest timp, președintele Traian Băsescu, vădit hăituit de situație, își ascunde psihologia derutatului lipsit de consiliere, dar vrea să dea de înțeles că are totuși situația sub control și ar mai fi destul până la a repeta gestul lui Ceaușescu din 22 decembrie 1989. Oricum el știe că orice alt gest sau soluție în afara celor de așteptare ar împinge  tragic situația spre autoapărare, spre ridicol sau cel mult spre inutil, după cum ne lasă televiziunile să înțelegem. Ideea că mișcările de protest au o dimensiune națională este și ea inculcată de media, însă cei care gândesc au înțeles că, deși erau mai mulți, la Arcul de Triumf manifestanții erau insuficienți ca mesaj, iar cei de la Universitate, deși erau mai puțini, erau suficienți. Compromisul moral s-a făcut repede prin asimilare în numele sărăciei, generice sau nu, dar generalizate; grupurile s-au asimilat reciproc. Judecând după ce ne-au dat televiziunile, avem un mesaj lamentabil, de popor inanit, prin care se legitimează, de ce nu, și cerșetoria de la Paris, de la Londra sau de la Roma. Și în decembrie 1989 se scandau sloganuri similare, încât revoluția de atunci a fost cotată de unii ca o revoluție digestivă. Se avansează chiar nevoia ca Puterea să cedeze totuși câte ceva. Ar fi o soluție dezechilibrantă, luată sub presiune emoțională, nu rațională. Ce să cedeze? Să ia de la cine și să dea cui? Și apoi cine are solutii mai fericite în actuala situatie economica? Cine să scoată locuri de muncă durabile cu bagheta magică? De unde să crească salariile si pensiile? Mă tem că riscăm să judecăm din nou cu tubul digestiv.