Da, Raed Arafat este un român adevărat! Înainte chiar de a fi doar „un bun român”, este unul „adevărat”. Este de al nostru, din popor! S-a românizat şi, aşa cum îi stă bine românului, s-a dat pe brazdă, repliindu-se, după fascinantul exerciţiu de Demnitate care a scos o ţară întreagă în stradă (şi care, prin amploarea căpătată, pare a-l fi speriat pe Raed Arafat mai rău decât pe autorităţile miliţieneşti şi puterea verzui-portocalie) în turnul de fildeş al detaşării.
Fără a-l critica pentru deciziile luate, nu poţi să nu remarci trista realitate că Raed Arafat, speranţa de ieri a noastră, a tuturor acelora din ţara sa de adopţie, a renunţat la fascinantul şi neipocritul exerciţiu de demnitate pe care îl oferise, voit ori nu, din orgoliu sau chiar încredinţare, pentru liniştea şi confortul propriei stări.
Desigur, rămâne întrebarea: cum a reuşit Traian Băsescu să-l convingă să se întoarcă la minister? Prin șantaj ordinar, mârlănesc şi marinăresc, ori prin specularea unor slăbiciuni specifice naturii umane? Specifice omului obişnuit cu un anumit confort, o anumită perspectivă, o anumită stabilitate şi siguranţă. O întrebare care, e drept, îşi are sensul doar din perspectiva „cazului Băsescu”, din momentul întoarcerii la minister dosarul speranţei Arafat închizându-şi tăcut filele.
Şi poate că dureros nu este atât faptul că doctorul Arafat s-a întors în minister. În locul din care a fost alungat de mitocăniile lui Traian Băsescu dar şi de lipsa de reacţie, egoismul sau poate chiar aranjamentele celor din jur care îi voiau „jucăria”. Structura Smurd. Căci, să te întorci printre aceia care au lăsat capul în pământ ori, mai rău, profitând de răul generat de răul suprem, au participat la amplificarea urii prezidenţiale, este o decizie grea. Dar una de înţeles căci poate merită să faci acest pas fie şi doar pentru a elimina toate acele surse de ipocrizie, destabilizare şi ranchiună scoase la lumină de aparenta schimbare de conjunctură şi fotolii. Pentru că acum dr. Arafat chiar ştie cine îi este prieten, în cine poate avea încredere, pe cine se poate baza. Iar din această perspectivă reîntoarcerea pe funcţie a medicului este o decizie justificată.
Dar a purta discuţia reîntoarcerii chiar cu acela care te-a scuipat în faţă, care a înnoroiat realizările tale de o viaţă este chiar de neînţeles. Da, Raed Arafat ar fi putut să-şi „negocieze” întoarcerea în minister cu oricine altcineva. Şi nu şi-ar fi pierdut din charisma revoltei pe care a produs-o. Dar să discuţi chiar cu tartorele răului este ca şi cum i-ai recunoaște acestuia criticile, ba, i-ai mai şi pus la picioare armele tale. Acelui personaj care a continuat să întindă capcane, pregătindu-şi carnea de tun pentru următoarea mişcare. Căci preşedintele a tăcut, refuzând orice fel de comunicare. În schimb, Raed Arafat a ieşit şi a amintit singur despre discuţiile sale cu Taian Băsescu, purtate chiar în acele zile în care o ţară întreagă îl aştepta să-şi ia rolul de lider al pieţii şi să ducă demostraţia de Demnitate până la capăt. Sau poate că Arafat nu a greşit, ci ne-a transmis clar de care parte a baricadei se află, nefiind nici om politic, nici un lider gata să-şi asume bunele şi relele unui exerciţiu naţional de demnitate.
Ce ne-a rămas nouă? Poate bucuria unei explozii de o clipă care, aşa cum pare a ne fi blestemat destinul, nu a atins nici măcar o zecime din energia Pieţii Universităţii de altădată, dovedind încă o dată că suntem doar nişte epigoni.
Şi, chiar dacă sună dureros, poate că nu a fost vorba de un exerciţiu de Demnitate. Ci de unul al mândriei unui om atins în realizările sale. Poate am înţeles noi greşit demisia lui Raed Arafat şi am interpretat-o ca un exerciţiu al demnităţii noastre din simplul motiv că de prea multă vreme aşteptăm să-şi asume cineva acest rol. Poate că aşteptările noastre au fost atât de mari încât ele sunt cele care au pervetit gestul doctorului Arafat în ceva ce el nu şi-a propus nici o clipă. Dar chiar şi aşa, Raed Arafat ar fi trebuit să-şi asume rolul pe care i-l dădea o ţară întreagă. Şi ar fi trebuit să şi-l asume, nu să se ascundă. Nu era nevoie decât să menţină vie scânteia până ce s-ar fi cristalizat conştiinţa românească. Doar atât ar fi trebuit să facă. Şi atât de puţin ar fi trebuit să mai aştepte pentru a-i salva pe români şi, poate, pentru a se salva şi pe sine dintr-o mare dilemă.
Lasă un răspuns