Am fost invitat de prietenii mei, scriitorii, la momentul omagial Eminescu din 15 ianuarie de pe Aleea clasicilor români din Chișinău. Era un frig de înghețau cuvintele înainte de a fi spuse, dar am venit. Eu nu promit și mă țin de cuvînt, dar cînd mai și promit atunci, la sigur, mă țin, tare de tot, mă țin! De cuvînt, bineînțeles.
Am fost cuminte. Au vorbit toți cei prezenți. Cînd am solicitat și eu 2 minute să recit un poem, coorganizatorul nu mai avea nici un cuvînt în bagaj și, cu mare greu, mi-a zis că nu e loc de mine, fiindcă Primăria le închide sunetul și-i izgonește de pe Alee.
Important e că ați venit, mi-a răspuns unul dintre prietenii mei, scriitorii.
Așa că public aici ceea ce mi s-a interzis acolo, lîngă bustul unicului Poet național al românilor,
de dorul căruia am venit, am înghețat, ascultîndu-i pe toți, și-am plecat.
Convins pe viață și pe moarte convins că” laudele Lor, la sigur, m-ar fi mîhnit peste măsură“…
Tu, Eminescule, ce zici?
Iată poemul:
Dorul Eminescu
Сum o duce Eminescu? Eminește! Scrie-ntruna,
Ce uitat e Eminescu, timpu-n el s-a rătăcit,
Nu primește nici o veste și-l salută numai luna,
Cînd își dă în leagăn visul, cuvîntînd fără sfîrșit.
Ce visează Eminescu? N-are vise! Soarbe ceață,
Că-i prea înrăită lumea, cum nu s-a-ntîmplat nicicînd.
Are dor de România, dar ea-și dă cu fard pe față,
Se dă zilnic în petreceri, trece strada zurîzînd.
Fericirea mi-l pîndește? Este trist și el de-o vreme,
Mite Kremnitz nu-l mai știe, Bălăuca-i jar preastins,
Vin să-l nege scribii țării, pervertiți fără probleme
Și el, geniu trist, surîde și continuă de scris.
Ce gîndește moartea lumii? Zi și noapte-l tot așteaptă
Și cînd România pare ctitorie fără rost
Dor ne este de Luceafăr, ca de maicile din poartă,
Coborîte-n flori să-și strîngă amintirile ce-au fost.
P.S. Vi s-a părut ceva suspect în acest poem, încît să-i fie închisă gura de prietenii lui, scriitorii?
Lasă un răspuns