Ne-am ridicat, am strigat; ne vom întoarce în starea de hibernare?

Şi totuşi, Raed Arafat nu ar fi trebuit să demisioneze. Nu, în acel moment! Chiar dacă tocmai acest lucru s-a constituit în factorul determinant al ieşirii, în sfârşit, a oamenilor în stradă. A inducerii de manifestări caracterizate nu de tembelul dans al „pinguinului”, ci de o răzvrătire sinceră. Şi nu ar fi trebuit să demisioneze pentru că evoluția evenimentelor ar fi fost alta dacă ar fi rămas acolo să-l înfrunte pe Traian Băsescu. Pentru că, da, demisia lui a determinat ieşirea României în stradă, dar ţara a protestat şi nu a obţinut nimic. A fost o stare în care poporul şi-a înfruntat conducătorul câteva ore. Dar de câștigat nu a câstigat nimic. Încă. Poate şi pentru că nu a reuşit să-şi coaguleze energiile, să-şi găsească un lider, liderul pe care îl clamau, singurul îndreptăţit să-şi asume această „victorie”, retrăgându-se discret din faţa purgatoriului de sentimente al ţării. Din faţa posibilei zvâcniri pe care o produsese gestul lui demn.

O revoltă din interiorul sistemului ar fi ţinut mult mai mult şi ar fi avut efecte politice devastatoare. De aceea, „omul-Smurd” nu ar fi trebuit să demisionze chiar dacă vorbele de mahalagiu ale lui Traian Băsescu justificau pe deplin o astfel de decizie. Pentru că doar cineva din interiorul sistemului, mai ales poziţionat la nivelul eşaloanelor de conducere, putea să-l înfrunte pe preşedinte în aroganţa acestuia de atot-ştiutor. Mai ales că, la nivelul Sănătăţii, de la nivelul „dezbaterilor” pe marginea proiectului de lege al Sănătăţii, era evident că ministrul nu o va face niciodată. Pentru că tocmai lipsa cuvântului potrivnic deciziilor preşedintelui şi lipsa de reacţie în faţa toanelor lui Traian Băsescu au stat la numirea acestui alt „yesman” în funcţia de ministru. Iar ministrul udemerist nu i-ar fi spus  niciodată verde în faţă preşedintelui portocaliu că deciziile pe care le impune sunt aberante, el însuşi fiind  parte că a sistemului cameleonic a politicii. Al omertei din interiorul politicii noastre.

În schimb, putea să facă acest lucru, de la înălţimea întregii sale experienţe profesionale, a realizărilor degrevate de orice implicare politică, tocmai Raed Arafat. Era singurul funcţionar apolitic dintr-un sistem cvasi politic. Şi îşi putea permite să-l înfrunte pe Traian Băsescu şi pecinginea portocalie fără a crea convulsii în coaliţie. De aceea, este păcat că a demisonat, trebuind să rămână acolo pentru a continua să lupte cu acela care, ipocrit sau nu, l-a apreciat şi chiar decorat cândva. Pentru că, după ce ţara va tăcea şi nu va mai manifesta, vom resimţi lipsa poate a singurei rotiţe anti-sistem care se găsea în interiorul sistemului şi care ar fi putut bloca, fie şi pentru o clipă, marşul distrugător al pelagrei.

Apoi, retragerea proiectului legii sănătăţii de către Traian Băsescu a fost al doilea afront de după mazilirea lui Raed Arafat. Şi nu a fost doar un exerciţiu demonstrativ al lui Traian Băsescu, deşi prin discursul avut a vrut să dea această impresie, având şi un caracter pragmatic. Pentru că, în condiţiile în care se vorbea de o posibilă prelungire a termenului de dezbatere a proiectului cu încă 30 poate chiar 60 de zile, acest lucru ar fi însemnat tot atâtea zile de ieşire în stradă a populaţiei. Şi nimeni nu-şi doreşte ţara în stradă încă de la începutul primăverii, mai ales când ultimele facturi de peste iarnă şi noile scumpiri de alimente vor cumula oricum într-o nouă nemulţumire a maselor.

A urmat afrontul dat prin plecarea din Bucureşti a lui Traian Băsescu. Nu discret, ci sub girofarurile coloanei oficiale, tot o formă demonstrativă pentru a ne arăta că nu suntem în stare să facem nimic nici măcar în absenţa lui. Pentru a ne dovedi că în absenţa lui „şoarecii”, aşa cum ne priveşte probabil, nu vor avea curaj să cucerească „cetatea”.

Iar tristul adevăr este că ţara nu a profitat. S-a zvârcolit în câteva reacţii, la început promiţătoare, dar poate că aşa cum anii de comunism s-au constituit în adevărata „grea moştenire”, teama întrepătrunderii noastre cu democraţia reală, tot aşa aceşti 20 de ani de falsă democraţie s-au constituit într-un greu bagaj care a atârnat pe umerii fiecăruia dintre noi în decizia de a ieşi și a rămâne în stradă.

Evident, se pune întrebarea de ce ministrul sănătăţii nu a intervenit pe lângă Raed Arafat pentru a-l întoarce din decizia lui? Răspunsul este simplu: era un om incomod şi pentru UDMR, ispititoare fiind şi eliberarea unui post la care jinduia inclusiv UDMR.

Apoi, dacă nu ar fi demisonat, Raed Arafat l-ar fi provocat pe Traian Băsescu să treacă la un atac baionetă. Şi ar fi fost interesat de văzut pe ce poziţii s-ar fi aşezat UDMR fiind evident că preşedintele ar fi făcut presiuni în coaliţie pentru demiterea secretarului de stat care l-a înfruntat. Ar fi fost interesant de văzut ce ar fi făcut UDMR în faţa unui scandal monstruos în coaliţie. Probabilitatea ca Raed Arafat să nu demisoneze era însă mică. Pentru că ar fi fost o consimţire de participarea, fie şi indirectă, la jocul politic, iar acest om apolitic nu şi-a dorit acest lucru.

Oricum, demisia fostului secretar de stat ar trebui să ne facă să ne aplecăm mai mult asupra legii sănătăţii. Chiar dacă ea a fost retrasă. Pentru că dacă o vom studia vom înţelege mecanismul de gândire al preşedintelui în distrugerea sistemelor. Vom desluşi felul în care Traian Băsescu a conceput destructurarea ţării sector cu sector.

Apoi, ar trebui să conştientizăm faptul că, încă o dată, mârlăniile preşedintelui au făcut să plece un specialist din sistem, fiind în faţa unui exemplu la care am avut acces doar din cauza furiei dezlănţuite a unui om care nu suportă să fie contrazis, corectat. Ar trebui însă să ne întrebăm: oare câţi alţi specialişti au plecat din sistem la presiunile lui Traian Băsescu? Mai ales că noi avem habar doar de consilierii de la Cotroceni şi doar pentru fapul că demisia acestora a trebuit însoţită de un decret de eliberare din funcţie. Dar câţi alţi oameni au fost daţi la o parte pentru a aduce în locul lor acei „yesmeni”, pentru a nu le spune altfel, prin care preşedintele şi-a construit mecanismul de control, rămâne o întrebare?

Ar trebui să ne oprim şi asupra felului în care a fost terfelit de către preşedinte fostul secretar de stat. Dar şi asupra lipsei oricărei reacţii de susţinere din partea sistemului în care se găsea fostul secretar de stat. Laşitate, ipocrizie? Poate toate acestea, dar, în primul rând, o dovadă clară a nivelului de politizare din instituţiile publice, din care, dacă nu ai acoperire politică, eşti aruncat ca o măsea stricată.

Dar poate că din toate acestea vom fi reînvăţat măcar ceva. Ceva ce am uitat grabnic după Revoluţia din Decembrie ’89  şi Piaţa Universităţii. Aceea că vocea noastră ar trebui să se audă, nu „hăhăiala” unui conducător potrivnic care întoarce sfidător spatele poporului, nevenind în mijlocul lui, acolo, în piaţa în care i-a promis că va fi când ţara îl va chema, nu din lipsă de curaj, ci dintr-o sfidare mârlănească.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*