Epidemie revoluționară

Abia dezmeticiți din prea lungul șir de sărbători, fiindcă tot nu a mai fost gerul Bobotezii și le-au mai rămas ceva petarde, suporterii nimănui din București au colindat cu sorcova de la Piața Universității până la Cotroceni și retur, uite așa, măcar să-i mai scoată pe jandarmi de după sobă. Raed Arafat, știind că românul, amețit lulea în abur de charismă, ar fi imprevizibil, s-a scutit de ipocrizia unei retrait glorieux și nu e el de vină că acesta nu a luat aminte și că s-a îmbulucit în stradă zgomotos. Epidemia a prins repede teren și s-a propagat dinspre Târgu Mureș spre Timișoara, spre Brașov ca să coboare de aici spre București și, chiar dacă n-au avut timp să citească proiectul Legii Sănătății, ce mai contează, hai s-o mai punem de-o revoluție! Se trimite convocatorul pe facebook, vin televiziunile (că abia așteaptă), apar comentatorii și liderii politici care,  în demagogia lor, ne asigură că ei nu au niciun amestec și nici nu trebuie un dirijor, că ansamblul pestriț își cunoaște partitura: Ieși a-fa-ra, javră ordina-ră! De-mi-si-a! etc. Și fiindcă tot m-am nimerit prin București, de ce nu aș recunoaște-o, ies în Agora, numai cât să văd nemijlocit, tot așa cum am făcut-o și la mineriade. Infiltrat printre revoluționarii de ocazie găsesc cu greu câțiva congeneri cu care intru în vorbă fiindcă, de la o vârstă, ești scutit de galerie să mai scandezi sloganuri. Îmi asum conștient statutul de gură-cască, alături de ceilalți și, ipocrit, încerc să aflu de ce atâta vehemență împotriva unei legi. Nimeni nu mă poate lămuri  fiindcă sunt prea puțini aceia care i-au citit textul și pot să argumenteze cât de cât. Dar dacă tot se strigă Huuuo! de ce n-am face-o și noi? Că epidemia mizează pe contagiune (câtă dreptate avea Gustave Le Bon!), nu? Niște tineri aruncă cu pietre sau cărămizi de undeva mai de pe peluza din fața Teatrului în cordonul de jandarmi. Aveam să aflu că și-au nimerit ținta(-ele). Încerc să aduc discuția cu colocutorii mei despre șpaga pe care o dăm, direct sau indirect, actualului sistem de sănătate, însă sunt privit cu oarecare suspiciune si imediat sunt întrebat: Dar dumneata de ce nu scandezi? Mârâi și eu ceva, numai cu gândul al Psihologia mulțimilor a lui Le Bon, și mă regtrag într-o zonă (ptiu! cuvânt a la Năstase) de anonimat. Și cum era cazul să mă retrag fiindcă lucrurile puteau regenera și era deja târziu, o  iau spre Batiștei, iar vacarmul își pierde din intensitate. Mă întorc la televizor. Aici se comentează cu năduf, cu râvnă, nu neapărat și cu competență. Sine ira et studio! Nimeni însă nu mă convinge că a citit și textul Legii cu pricina, dar ce mai conteaza: Se discută, că doar nu se dă cu parul. Țapul ispășitor, Băsescu(-l). Ce președinte? Ce  domnul? Constantinescu, Băsescu… Doar Iliescu… Domnul. Si de ce nu? Cei care nu își induc o amnezie protectoare ar putea să recunoască titrările din ziarele anilor ʼ93, ori ʼ94: Ce vrei, bă Majestate? Fire-ai al naibii, Majestate! Că doar e democrație și, doamne, cum ne place s-o testăm! Ce atâta luciditate? Să fie democrație, chiar dacă ar fi să piară civilizația!