Zilele acestea, de Crăciun pe stil vechi, am tot stat cu ochii la ferești să văd un pâlc de colindători, care mi-ar trece peste pragul porții, gălăgioși și cu bujori în obrăjori. Dar, abia pe la apus de soare, mi-a venit un finuț și încă cu două finuțe și m-au colindat cum au știut mai bine. În alți ani, când erau troiene cât gardul și gerul iute ca ardeii poetului bulgar Bojidar Bojilov, o ceată de colindători ieșea din ogradă și alta intra. Ce s-o fi întâmplat în acest an al lui Casian, adică bisect? Doar copiii mai sunt în vacanță până pe la Sfântul Vasile și slavă Domnului de colinde nu ducem lipsă, cum era pe vremea copilăriei noastre. Ceva se întâmplă în acest an apocaliptic, pe când vrăjitori și vrăjitoare, alde Pavel Globa și alții, de pe ecranele televizoarelor, de prin ziare și reviste , ne tot sperie că vine sfârșitul lumii. Odată și odată una ca asta se va întâmpla, pentru păcatele noastre, pentru că am făcut din ogoare gropi de gunoi. Dar deocamdată pe omul muncitor nu-l paște nici un pericol. El e păzit de Dumnezeu. Și atunci când calcă în străchini, Domnul i-arată o inundație, o ploaie cu grindină, care poate să treacă pe-alături cu lotul vecinului și să nu-i atingă nici o buruiană, iar la tine, cel leneș și habarnic, carele în toate anotimpurile sprijini bolțile barurilor și jilăvești gardurile oamenilor, anume pe tine te bate Dumnezeu. De ce? Care-i pricina? Nu mă întreba . Du-te mai bine măcar de 12 ori pe an și sprijină bolțile bisericii din sat și închină-te în fața icoanei sfântului Gheorghe, ocrotitorul agricultorilor. Du-te și vizitează vreun om bolnav, căzut la grea ananghie. Lui nu-i trebuie daruri, ci un cuvânt de bine și de mângâiere. Iar când vei trece pe lângă bar, să scuipi în partea lui și să rostești: ”Mă las de satana!”.
De prin anii ”90 ai secolului trecut pentru mulți orășeni agricultura a devenit o modă. Încearcă, pe cei 6 ari de pământ cu acareturi ca la țigănimea din Soroca, să trezească în ei țăranul pus pe hibernare, care a pierit odată cu nemilostiva colectivizare. Când totul era al nostru și al nimănui. În această perioadă s-a născut mama leneșilor. Grupuri de colhoznici stăteau în mijlocul satului și pe la ora 09 venea autobuzul sau un camion de-i căra la lucru și pe la chindie venea să-i aducă acasă. Munceau ca și proletarii. Mai mult de mântuială. După plată și răsplată. Dar ce apucaseră ei de la părinții lor. Țăranul se scula pe lună, înjuga boii, își lua merindele și când abia se zorea de ziuă era în capătul răzorului, își făcea semnul crucii și pornea munca pe răcoare. Și abia mai apoi se trezeau paserile cerului ca să-i cânte cântecele pământului. Iar pe la vremea mesei, când soarele îi coșea de spate, se adunau sub vreun pom de pe hat și meseau în voie, își udau gâtul cu un strop de vin, amestecat cu apă de izvor. Și dacă îi pălea somnul, nu era mare bai, pentru că venea răcoarea de la chindie și se apucau din nou de prașă sau de coasă. Țăranii iști noi, colhoznicii, tocmai la chindie, își îmbrobodeau sapele în basmale, ca să nu-și cotonogească vecinul din autobuz.
Eu am apucat primii ani de colhoz, când încă nu erau combine și proaspeții colhoznici coseau manual, iar femeile veneau din urma lor și adunau grâul în snopi, apoi îl făceau clăi, un fel de piramide moldovenești cu grâu în spic cât vrabia și în bob cât mazărea. La amiază li se aducea și câte o ciorbă ca să nu cadă lați pe brazdă. Muncă grea, istovitoare. Cine a cosit știe cum e. Noi, care eram prin preajma părinților, le încălzeam sufletul cu câte un urcior de apă rece. Pe atunci fântânile se aciuase și pe ogoare. Aveau nume frumoase: la Odaie, la Marin, la Radu, la Butucel, la Plopi, la Stratan, la Reveca, la Sârbu, la Stăvilă, la Cheptene. Și tot așa…
Ziceam la început că agricultura a devenit o modă. Dar poate și o afacere profitabilă. Tot mai des apar prin satele noastre turci, armeni, ceceni, care cu ajutorul unor cetățeni de la noi procură sute de hectare. La noi pământul e marfă, dar nu pentru străini. Acestora nu li-i greu să găsească cetățeanul turmentat care procură o moșie la care nici n-a visat. Și uite așa, am scăpat de colhozuri și intrăm în altă robie. Cu voie sau fără de voie devenim argați pe propriile noastre pământuri. Dar când te gândești mai bine, nici nu are cine argăți. Satele noastre au îmbătrânit. Moșnegii abia de-și pot îngriji vetrele de pe lângă casă.
Sunt și eu un mic latifundiar. Am o vie și o livadă de piersici. Când vine vremea să stropesc livada, dar asta se întâmplă de 6 ori pe vară, nu găsesc nici un suflet dornic de a face această operațiune agrotehnică atât de necesară. Și atunci sunt nevoit să apelez la șalele și la spatele mele, aburcând pe ele mașina de stropit. Încă vreun deceniu mă voi descurca. Dar mai apoi?
Pe un deal o livadă solitară și un bătrân. Pe dealuri și pe văi numai pârloagă. Acesta ni-i destinul, pe când am închis școlile de meserii. Iar din 50 de tractoriști ai satului meu de odinioară mai avem doar trei și aceștia bolnavi și chinuiți.
Am vrut ca între cumpăna de ani să vă salut, să vă îndemn să iubim glia strămoșească nu numai prin intermediul frumoasei emisiuni ”Baștina”, spilcuită cu subiecte pozitive despre mari gospodării agricole, care mulțumim Domnului că mai există, dar am vrea ca ochiul de veghe al camerei de luat vederi, să -și îndrepte antenele și spre năpăstuiții acestui meleag, care vor să facă ceva, iar statul ca un cal nărăvaș tot dă din copită. Iar cei care au luat credite cunosc povara împrumutului și a datului dobânzii.
Mi-amintesc că la noi în casă se vorbea uneori cu atâta dragoste despre Banca Țărănească din Mereni, care era un fel de plasă pentru satul nostru. Dobânzile erau mici, țăranii harnici. Și agricultura nu era o modă, ci o NECESITATE.
Când văd țărani cumpărând de-ale gurii de la piață, mă furnică prin spate și mă gândesc cât de adânc ne-am înglodat în mlaștina acestei pseudodemocrații, când nu mai avem în frunte un bun gospodar, pentru că președintele pe care încercăm de doi ani să-l punem în tronul șubred, e mai mult o păpușă de gutapercă. Talpa Țării iaste ce iaste. Dacă nu vom înțelege atâta lucru, vom rămâne mereu Cerșetorul nr. 1 pe harta Europei. Iar de cerșetori ți se lasă, ca să nu zic moldovenescul nostru – ți se leapădă.
Lasă un răspuns