Dobitoaca în şorici revizionist

Când ţii dobitoaca închisă în coteţ, îi dispare orice semn de agresiune. Se pleoşteşte, uită de năravul ei sălbatic, iar praful de pustă sălbatică după care jeleşte devine amăgitoare amintire. Dar când îi lași uşa casei tale deschisă, animalul redevine animal. Se săbăticeşte. Şi ajunge să se creadă, ditamai vierul. Fonfăne şi dă cu râtul pe la celelalte dobitoace, dar nu se mulţumeşte cu atât. Vine şi roade şi uşa stăpânului. Iar de prinde şi mâna acestuia când bietul gospodar îi întinde, din toată sărăcia lui, blidul cu mâncare, e de jale. Dobitoaca, nercunoscătoare, prinde şi sfârtecă. Căci pentru ea blidul tot troacă rămâne.

Dar să nu credeţi că se afişează dintr-un început cu spumele de sălbăticie pe la colţurile gurii! Nu, nicidecum, că e şi parşivă. Întâi se gudură şi se pisiceşte, cât de gros iar fi de fapt şoriciul, împinge „temătoare” botul în strachina cu lături şi se târie pe lângă alte bunătăţi până lasă stăpânul jos nuiaua. Iar apoi, de acesta face greşeala şi priveşte cu ochi prietenoşi dobitoaca, s-a terminat! Scroafa sare la mâna care l-a hrănit, dă cu râtul şi îl aleargă până îl scoate din propria-i bătătură. Apoi se face şef.

Cam aşa se întâmplă de vreo 20 de ani şi cu şefii de peste orătăniile politice maghiare de prin „secuime”. Care, dacă au văzut că li se deschide drum în faţa râturilor lor porcoase, dându-se bieţii oameni deoparte din faţa grosolăniilor lor, au început să se dea stăpâni peste toate vietăţile. Şi peste restul de dobitoace cu şoriciul verzui de atâta ciudă şi înfumurare, dar şi peste nefericitele animale alungate de pe brazele lor.

Iar de acolo, din fundul coteţului peste care şi-au pus ca emblemă, ce altceva?!, o… vază ca o varză ungurească, şi nu după cum le era destinul, o halcă de carne uscată de sub şeaua calului, dobitoacele au început să se dea de-a dreptul înţelepte.

Rând pe rând, anul şi blidul, de au transformat cumsecădenia celorlalţi în troaca cu lături iredentiste. Nu, nu au învăţat să se ospăteze cu furculiţa bunului simţ, ci s-au deprins a se da la strachina altuia. Iar de atunci, nici nu-şi mai încap în şorici de atâta nesimţire.

Şi după ce se ghiftuiesc ca porcii la troacă, se mai şi trezesc să facă ordine peste orătănii. Dar nu peste ălea unde le cântă găina de le zboară fulgii, că de aia nici nu şi-au adus în toţi aceşti 22 de ani de democraţie la blidul propriului ospăţ politic soţiile, amantele ori „ildigile”, să nu fie carecumva daţi de gol (şi afară!) de strigătul casnic al găinei, ci se dau şefi peste „cocoşii” noştri. Cam anemici, cam temători şi cam mereu gata să-şi plece crestele în faţa cuțitelor verzui. Poate-poate, le-o ierta dobitoacele şi de astă dată.

Acum dobitoacele se dedau şi la împărţirea administrativă a ogradei. Dar nu la împăţirea treburilor, ci a brazdelor, grajdurilor şi coteţelor. Chiar de nu au fost vreodată capabili să salte şi ei acolo, de unde le cântă şi îi i-au peste picior propriile găini, acolo unde, de ar cuteza să se ridice, ar da fix cu pliscul vociferării în mormanul de găinaţ.

De aceea, suferind de complexul orătaniei care se crede… vier, şi îşi vede, nu lungul pliscului, ci grozăvia râtului, dobitoacele s-au dezis de stăpânii care le dădeau de mâncare. Şi nu îi mai vor prin bătătură, iar pentru a ne fi clar, au subliniat: Ei – cocoş, noi- găini.

Asta chiar dacă în proprile lor case, ălea cu glastra cu buruieni la geam, nu prea au glas, „cocoşii” iredentişti se umflă în pene de zici că acu-acu le zboară pipota afară. Şi ne ameninţă cu un soi de intrare în cotcodoceala de pretenţii. Aia stâlcită de nu seamănă nici măcar cu păsăriceasca articulată de până acum.

Că aşa ne spunea mai agărţ şi primarul din Sfântu Gheorghe, că tot veni vorba de glastra secuiască. Că nu va mai da declaraţii ziariştilor de la Bucureşti pe teme interetnice, că aceştia nu vânează decât ştirile în care “un cocoş maghiar (chiar aşa se crede biata orătanie! –n.n.) din secuime s-a certat cu o găină românească”, nemulţumit că tot îl sună “ăia” să-l întrebe ce vrea să zică bunăoară cu înfăptuirea autonomiei în ograda dobitoacelor.

Dar, revenind la ale noastre, aşa e dobitoaca. Îşi dă şoriciul pe faţă chiar şi când şi-a pus pe deasupra penele de mare răpitoare. Nu de „frumuseţe”, ci de brazde.

Că, deh’, zburătoarea necrofagă trăieşte doar din carnea altora. Iar de îi mai pui cu mâna ta şi un pumn de pene în glastra de pe coteţ, cu mâna aia laşă, tremurând a frică ori dedată la trădare, împărţeala e ca şi împlinită.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*