Despre contactul dintre cultura română şi cultura maghiară

Maghiarii, popor migrator, venit din stepele Asiei, şi stabilit în Panonia în jurul anului 896, unde existau români crescători de animale şi agricultori, extinzându-se, mai târziu, spre răsărit, i-au trecut prin foc şi sabie ca să-i domine şi au scris de fiecare dată istoria după interesele lor de stăpânitori. Mai mult, istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor, aduşi în secolul 12 de regii unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani, aduşi din părţile Flandrei, Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele  migratoare – cumanii şi tătarii – şi pentru consolidarea vieţii economice, ca meseriaşi, comercianţi si agricultori – în fapt, grupuri privilegiate, şi se împleteşte mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi ca servi, săraci şi buni numai de plătit taxe şi de muncă.

La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut, „duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş, şi urmaşii lor li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadareaa Transilvaniei de către unguri a durat mai bine de trei secole( Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, voievodatele româneşti din Transilvania şi Banat, profitând de criza internă a regatului, îşi recuceresc suveranitatea, astfel că nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul XI. Numai pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-administrativă asupra Transilvaniei.

Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, formele de organizare în instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial specificul politico-administrativ românesc (op. citată, p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei si-a  păstrat autonomia până în 1541 când regatul ungar a fost transformat în paşalâc turcesc,     înainte de această dată, maghiarii fiind înfrânţi de turci la Mohács, în1526.

În noua situaţie Transilvania se constituie ca principat autonom însă sub suzeranitate turcească, dobândind acelaşi statut ca celelate două ţări româneşti. Prerogativele principilor ei sunt asemănătoare cu ale domnitorilor români din Moldova şi Ţara Românească. La sfârşitul secolului al 17-lea, în 1691, după victoriile obţinute de Imperiul habsburgic asupra Turciei, Transilvania şi Ungaria au fost anexate acestuia. Dar Transilvania a fost tot privilegiată, ea rămânând principat şi, apoi, mare principat, rang oferit de însăşi împărăteasa Maria Tereza, ca provincie în cadrul Imperiului habsburgic până la 1867, când s-a constituit dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobată politic şi administrativ în Ungaria.

În aceste condiţii, mult trâmbiţata „autonomie” reclamată de maghiarii contemporani în toate statutele, ca fiind o trăsătură specifică lor,  este destul de şubredă şi nu rezistă datelor severe ale istoriei. Transilvania, prin abilitatea conducătorilor politici de origine română şi profunda asemănare cu ţările surori, Moldova şi Ţara Românească,  s-a bucurat de largul privilegiu al autonomiei de-a lungul istoriei, pâna în 1867. De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940 – 1944, împotriva românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare fizică, psihică şi culturală. La 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis prin voinţa sa liber exprimată un destin istoric unic, fapt istoric de decizie şi rezonanţă internaţională, Transilvania a fost scoasă de sub tirania ungară până în 1940. Însumând anii, practic, Transilvania a fost stăpânită prin forţa cea ma brutală de unguri numai 55 de ani, între 1867-1918 şi 1940-1944, ambele rapturi de libertate şi suveranitate bazându-se pe alianţe şi coaliţii care le-au adus mai mult dezastre decât refacerea imperiului Sfântului Ştefan.

Cel mai nociv factor în calea contactului dintre culturi a fost procesul de asimilare a românilor şi a celorlalte grupuri existente de către secuii maghiarofoni, desfăşurat în diferite etape istorice, atât în mod natural prin atragerea conducătorilor români, oferindu-le privilegii şi donaţii, cât şi prin forţă politică, juridică şi administrativă, mai mare sau mai mică. „Din cele vreo zece valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din ceea ce începe a se denumi Secuime – spune acad. Nicolae Edroiu în Prefaţa la monografia „Românii din Covasna şi Harghita (2003) – 5 sunt înregistrate în ultimul secol şi jumătate, fiind documentate de recensămintele moderne, fie că ele erau efectuate sub administraţia austriacă, ungurească sau românească. Asemenea evenimente şi perioade de intensă deznaţionalizare a românilor din Estul Transilvaniei se plasează la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în vremea dualismului austro-ungar (cu vârful procesului la începutul secolului al XX-lea), în timpul ocupaţiei ungaro-horthyste (1940-1944), pe durata instituirii Regiunii Autonome Maghiare de către comunişti (1952-1968, n. ns.) şi după evenimentele din 1989.

În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă mult mai puţini decât supuşii, în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă, constituiau mediul integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi cutumele lor indelung fixate şi că în aceasta situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au trebuit să se adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta al celor invadaţi.

Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde  diferenţe între grupurile sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale are loc, pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele culturale ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură, în idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună. Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost însă limitate, în mod deosebit, din cauza diferenţelor socio-economice ce existau între români şi maghiarii stăpânitori, dar şi concepţiei diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii români şi străini, informaţi şi documentati, inclusiv după documentele ungare, germane etc. Maniera şi tendinţa continuă de a o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor, îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a cunoaşterii obiective.

Multitudinea de falsuri reiese atât lecturând lucrări ale românilor despre istoria maghiarilor, cât şi ale istoricilor străini sau maghiari obiectivi. Un model de analiză a acestei falsificări a istoriei îl constituie lucrarea colectivă din care am citat unele idei („Transilvania – Istorie şi dăinuire românească. Documente oficiale ungare confirma” de Ioan N.Ciolan, ConstantinVoicu, Mihai Racoviţan), ale carei realităţi se regăsesc în documente oficiale ungare – aşa cum anunţă autorii şi în subtitlul ei –  scrise în limba maghiară, germană sau limbi de circulaţie internaţională de istorici şi oameni de cultură maghiari, germani sau de alte naţionalităţi. Cele 318 Note bibliografice de la sfârşitul ei constituie o demonstraţie de felul cum trebuie scrisă istoria reală a popoarelor aflate în vecinătate.

În cercetările noastre sociologice am înţeles bine modul conştient de falsificare a ei de către liderii politici şi etnici maghiari. Ei ne mărturiseau cu o totală dezinvoltură că ceea ce ne desparte de ei este istoria. „Până aici se poate discuta orice, dar în probleme de istorie ne situăm pe poziţii complet opuse”, ne relata un intelectual maghiar de la o importantă instituţie de cultură. Teoria istorică a pământului pustiu şi a maghiarilor băştinaşi şi, în consecinţă, stăpânitori; a românilor venetici, infiltraţi între secolele XIII-XVIII, care i-au asuprit şi privat de drepturi; a Transilvaniei ca pământ maghiar şi a transilvanismului ca specific cultural zonal; a nedreptăţii Trianonului, care a mutilat Ungaria; a etnocidului practicat de români şi guvernele lor pentru a-i diminua numeric; a lipsei de credibilitate pentru ei a românilor etc. sunt principalele probleme în care dezbaterea onestă, cinstită, sinceră a fost imposibil de realizat, reflectate şi în monografiile, atlasele şi lucrările lor de istorie. Un exemplu de tratare asemănătoare, deşi unele note de obiectivitate, pot fi văzute la unii autori maghiari, contributori în proporţie covârşitoare la realizarea ei, îl constituie şi lucrarea recentă „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”, editori Levente Salat şi Smaranda Enache, apărută la Cluj în 2004, sub auspiciile Ligii Pro Europa şi ale Centrului de resurse pentru diversitate etnoculturală din Cluj. Consideraţiile legate de viziunea maghiarilor contemporani despre problematica noastră, a contactului dintre culturi, exprimat în relaţiile interetnice româno-maghiare va constitui un subcapitol de sine stătător ceva mai departe.

În ultima perioadă, alte false probleme promovate de maghiari au fost românizarea secuilor prin procesul de industrializare a ţării în perioada socialistă şi transformarea în mare dramă a absolvenţilor maghiari repartizaţi în zone româneşti. După cum, la fel de dramatizată, a fost şi repartizarea absolvenţilor români în judeţele Covasna şi Harghita, pentru că în acest fel li se modifică structura etnică, de parcă nu ne aflam în România, ci în Ungaria! Dată fiind prezenţa maghiarilor la guvernare în ultimele trei legislaturi, din 1996 până în prezent, 2006, se poate vorbi de o schimbare radicală a strategiei de acţiune: au scăzut acţiunile protestatare, dar a crescut ponderea dezideratelor prin introducerea lor în legislaţia românească şi transpunerea lor în practică prin lege. Un astfel de ultim deziderat este Statutul Legii Minoritaţilor care, in fapt, este o forma deghizată a Statutului de Autonomie a Ţinutului Secuiesc, respins în Parlamentul României în 2004. În acest fel, ei sunt chiar mai eficienţi decât până acum. Iar amenunţarea cu respingerea de către UE a integrării europene a ţării dacă Statutul Minoritaţilor nu este votat aşa cum l-au proiectat ei, poate să le aducă succesul aşteptat. Rămâne de văzut dacă Partidul Democrat în frunte cu Preşedintele lui Emil Boc şi prefect al judeţului Cluj, din interes de imagine publică pentru viitorii lui alegători din zonă va fi consecvent cu scoaterea Capitolului 5 privind Autonomia culturală care prevede crearea unor organisme etno-culturale paralele cu cele ale statului român, dar cu atribuţiile lui sau va ceda pentru menţinerea coaliţiei la putere. În plus, Statutul poate să cadă şi dacă în Camera Deputaţilor va fi respins de către majoritatea ce ar putea proveni din opoziţie şi deputaţii din coaliţie care nu sunt de acord cu prevederile lui.

Forţarea impunerii Legii Statutului Minorităţilor, apoi a Autonomiei Culturale la APCE (Adunarea Parlamentară a Consiliul Europei) şi afirmaţia lui György Frunda, ca şef al Delegaţiei României la APCE, că el nu reprezintă România, ci pe maghiarii nu este altceva decât un atac deschis la art. 1 din Constituţia României, articol care nu se negociază, dar pe care toţi liderii maghiari îl resping în numele unor teorii şi modele de soluţionare a problemelor interetnice pe care ei înşişi le promovează în ţările cu minoritari maghiari. Lipsa de loialitate a lui Frunda şi a coetnicilor lui lideri este de mult recunoscută în ţară şi în afara ei, dar afirmarea ei şi impunerea unei recomandări care să-i avantajeze pe ei în demersul de autonomie teritorială şi culturală, în raporturile dintre minorităţi şi majoritate la nivel european nu este altceva decât încercarea de deschidere a Cutiei Pandorei într-o problemă atât de complexă şi de sensibilă, prezentă în toate ţările Uniunii Europene.

Intransigent şi fără menajamente se comportă şi Marko Bela, Vice prim ministru în Guvernul României, din 2005, referitor la Legea statutului minorităţilor. El a declarat că nu va accepta nici o modificare esenţială a legii statutului minorităţilor. Se opune oricăror iniţiative şi soluţii ce nu provin de la UDMR. Fiind medaliat de Ungaria cu distincţia „Marea Cruce a Ordinului Fidelitate pentru Patrie” el o răslăteşte cu fidelitate şi un exemplar sentiment naţional” (vezi Naţiunea, nr 342, 15-21 februarie 2006).

Aceste manifestări antiromâneşti sunt totodată şi rezultatul unei continue politici de trădare a intereselor naţionale de către guvernele româneşti post-decembriste, ai căror reprezentanţi, pentru a-şi asigura un fotoliu sigur. aducător de foloase necuvenite, au apelat la UDMR, partidul etno-cultural-politic „de serviciu” la orice guvernare care nu formează o majoritate stabilă din propriii ei membrii sau aliindu-se cu alte partide româneşti.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*