Din nou, felul în care televiziunile s-au transformat în bocitoare de serviciu, de ziceai că a murit chiar coşasul, nu blândul său părinte, a întrecut orice penibil. S-au întins pe tot ecranul, au croit ferpare şi au dat în difuzoare muzică de jale de ziceai că e doliu naţional, nu alta! Mai trebuiau să-şi pună doliul pe la colţuri şi jurai că-s rude chiar cu mortul! Iar dacă subita metamorfozare a televiziunilor „cu ştaif” în bocitoare de garsonieră-OTV nu ar fi trebuit să ne mai surprindă, felul în care s-a înghesuit la groapă juma’ de guvern, cu tot cu preşedintele de ţară, pentru a-şi afisa presupusa „latura umană”, chiar ne-a luat prin surprindere.
Jale naţională, dară! De la fandoseala de tristeţe a televiziunilor până la cinismul aceloraşi bocitoare „on-air” care, în vreme ce jeleau moartea lui ăl bătrân, pe cealaltă jumătate de ecran prezentau severele măsuri pe care apucase să le ia fiul în ultima sedinţă de guvern a anului. Aia derulată, tembel, seara, ca cioclii, cu mortul la cap…
De unde această revărsare de tristeţe „naţională”? De unde această bruscă empatie a televiziunilor cu suferinţa premierului? De unde şi pentru ce tot acest exerciţiu de ipocrizie? Să presupunem că poate Emil Boc nu mai realiza grotescul situaţiei, să întrunească o şedinţă de guvern la câteva ceasuri de la anunţul morţii tatălui. Dar putea să-l tragă cineva de mânecă. Poate că pe Boc l-a dezumanizat funcţia atât de rău încât nu a mai realizat penibilul situaţiei de a tocmi o şedinţă de guvern în mirosul de tămâie. Sau poate că, în cele din urmă, aşa este el… Atât de rece încât nu putea să nu-şi pronunţe noile decizii împotriva românilor chiar şi în situaţia dată…
Şi atunci, fireşte, vine întrebarea: ce empatie poţi să ai cu un om care, în loc să se gândească la cele cuvenite priveghiului şi înmormântării, s-a apucat să mai semneze nişte acte oficiale? Ce empatie poţi să ai pentru un om care, în loc să-şi fi pus la piept durerea, s-a pus pe pitrocit, cu sau fără lacrimi în ochi, decizii de importanţă necapitală? A mai pus o dată biciul pe români, condiţionându-i acum să-şi plătească toate taxele pentru a nu rămâne fără veniturile minime, ajutoarele sociale ori mărunţişul pentru hrana copiilor.
Or, într-adevăr, un asemenea premier mai rar. Să stea cu mortul la cap, dar să nu se ridice de pe fotoliu până nu şi-a pus pe hârtie şi ultima semnătură! Prin gesturile sale, de profanare a memoriei propriului părinte, care nici nu se răcise bine în timp ce el dădea cu apostila pe alte şi alte hotărâri împotriva românilor, Emil Boc a dovedit o crasă lipsă de omenie. Şi dacă a putut fi atât de rece cu durerea propriei familii, cum să ne aşteptăm să fie el altfel, vreodată, cu cea a noastră, cei ce nu îi suntem de sânge de nici un fel?
Oricum, Talleyrand a fost modest când a definit casta politică prin celebrul său dicton: politicienii ar fi în stare să-şi vândă şi mamele; noroc că nu le cumpără nimeni.
Nu se născuse încă Emil Boc…
Lasă un răspuns