Ferpar cu indiferenţă

Din nou, felul în care televiziunile s-au transformat în bocitoare de serviciu, de ziceai că a murit chiar coşasul, nu blândul său părinte, a întrecut orice penibil. S-au întins pe tot ecranul, au croit ferpare şi au dat în difuzoare muzică de jale de ziceai că e doliu naţional, nu alta! Mai trebuiau să-şi pună doliul pe la colţuri şi jurai că-s rude chiar cu mortul! Iar dacă subita metamorfozare a televiziunilor „cu ştaif” în bocitoare de garsonieră-OTV nu ar fi trebuit să ne mai surprindă, felul în care s-a înghesuit la groapă juma’ de guvern, cu tot cu preşedintele de ţară, pentru a-şi afisa presupusa „latura umană”, chiar ne-a luat prin surprindere.

Jale naţională, dară! De la fandoseala de tristeţe a televiziunilor până la cinismul aceloraşi bocitoare „on-air” care, în vreme ce jeleau moartea lui ăl bătrân, pe cealaltă jumătate de ecran prezentau severele măsuri pe care apucase să le ia fiul în ultima sedinţă de guvern a anului. Aia derulată, tembel, seara, ca cioclii, cu mortul la cap…

De unde această revărsare de tristeţe „naţională”? De unde această bruscă empatie a televiziunilor cu suferinţa premierului? De unde şi pentru ce tot acest exerciţiu de ipocrizie? Să presupunem că poate Emil Boc nu mai realiza grotescul situaţiei, să întrunească o şedinţă de guvern la câteva ceasuri de la anunţul morţii tatălui. Dar putea să-l tragă cineva de mânecă. Poate că pe Boc l-a dezumanizat funcţia atât de rău încât nu a mai realizat penibilul situaţiei de a tocmi o şedinţă de guvern în mirosul de tămâie. Sau poate că, în cele din urmă, aşa este el… Atât de rece încât nu putea să nu-şi pronunţe noile decizii împotriva românilor chiar şi în situaţia dată…

Şi atunci, fireşte, vine întrebarea: ce empatie poţi să ai cu un om care, în loc să se gândească la cele cuvenite priveghiului şi înmormântării, s-a apucat să mai semneze nişte acte oficiale? Ce empatie poţi să ai pentru un om care, în loc să-şi fi pus la piept durerea, s-a pus pe pitrocit, cu sau fără lacrimi în ochi, decizii de importanţă necapitală? A mai pus o dată biciul pe români, condiţionându-i acum să-şi plătească toate taxele pentru a nu rămâne fără veniturile minime, ajutoarele sociale ori mărunţişul pentru hrana copiilor.

Or, într-adevăr, un asemenea premier mai rar. Să stea cu mortul la cap, dar să nu se ridice de pe fotoliu până nu şi-a pus pe hârtie şi ultima semnătură! Prin gesturile sale, de profanare a memoriei propriului părinte, care nici nu se răcise bine în timp ce el dădea cu apostila pe alte şi alte hotărâri împotriva românilor, Emil Boc a dovedit o crasă lipsă de omenie. Şi dacă a putut fi atât de rece cu durerea propriei familii, cum să ne aşteptăm să fie el altfel, vreodată, cu cea a noastră, cei ce nu îi suntem de sânge de nici un fel?

Oricum, Talleyrand a fost modest când a definit casta politică prin celebrul său dicton: politicienii ar fi în stare să-şi vândă şi mamele; noroc că nu le cumpără nimeni.

Nu se născuse încă Emil Boc…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*