Principala critică din perspectivă religioasă la adresa practicilor financiare are în vedere dobânda sau, cu un termen mai dur, camăta. Consiliul de experţi recomandă în fapt regândirea etică a sistemului de finanţare actual: “Nu este întâmplător că mai multe religii tradiţionale au o atitudine prudentă, iar uneori chiar negativă faţă de perceperea dobânzilor bancare. Camăta a fost întotdeauna considerată ca fiind o activitate morală îndoielnică şi incertă. Activitatea financiară şi de credit poate deveni dubioasă din punct de vedere moral dacă aceasta, în goana fără scrupule după profit, se abate de la scopul şi vocaţia sa iniţială – aceea de a face viaţa oamenilor mai bună şi economia mai eficace. Din acest motiv, în prezent, profesia consultantului financiar necesită nu doar un control public miniţios, dar şi un puternic auto-control etic. Fără a solicita respingerea folosirii posibilităţilor oferite de instrumentele financiare moderne şi fără a ne manifesta câtuşi de puţin dorinţa de a reveni la formele naturale ale economiei, credem că este necesar să se treacă la o evaluare echilibrată a tuturor avantajelor şi dezavantajelor modelului financiar mondial actual.” Ar fi aici de spus că, pe fundalul crizei în care se zbate o bună parte a spaţiului cultural şi social germinat de Creştinism, nu puţini lideri musulmani văd într-o astfel de situaţie dovada superiorităţii etice a Islamului. Or, este adevărat că produsele financiare propuse de băncile declarate musulmane par superioare din punct de vedere etic celor „creştine”, dar nu este mai puţin adevărat că profitul pe care îl fac se bazează tot pe o diferenţă între valoarea banilor daţi şi cea a banilor încasaţi înapoi. Altfel spus, Islamul nu are o reţetă etică prin care profitul să fie complet eliberat de prezumţia de cămătărie sau speculaţie.
Următorul punct critic din documentul Patriarhiei Moscovei se referă la caracterul supranaţional şi indiferent faţă de “capitalul uman” local al modelului economic pus actualmente în practică: “Este important ca distanţa dintre sistemul economic şi nevoile oamenilor simpli să fie redusă la maxim, doar astfel urmând să fie create acele oportunităţi pentru implicarea lor activă şi creativă în activitatea economică. Modelul creşterii economice care încă predomină în unele ţări nu presupune investirea de resurse consistente în modernizarea producţiei şi în „capitalul” uman. Existenţa unui atare model este posibilă doar în condiţiile unui aflux de investiţii externe, a creşterii preţurilor şi monopolizării pieţei. În acelaşi timp, numărul persoanelor capabile să influenţeze în mod real procesele economice şi să producă profit este foarte limitat, situaţia creată având un impact negativ asupra economiei naţionale. Or, pentru a fi cu adevărat eficace în progresul său, o economie trebuie să implice majoritatea populaţiei capabilă să lucreze în producerea bunurilor şi serviciilor. O daună serioasă este cauzată de dominaţia în conştiinţa publică a mentalităţii consumistice precum şi a încercărilor de justificare a atitudinii parazitare faţă de munca altora.” Tabloul de mai sus se potriveşte fără retuşuri inclusiv situaţiei din România, o ţară care în ciuda unui sistem educaţional până de curând performant, a unui „capital uman” real, a resurselor naturale deosebit de variate, a ajuns să consume alimente din import, să fie atractivă doar pentru costurile salariale reduse, dar să exporte în schimb materie primă şi pe cei mai buni specialişti ai săi. Pentru astfel de ţări, criza se resimte cu o duritate sporită. Mai mult, chiar şi în lipsa unei crize precum cea pe care o traversăm, structura socială fragilă, piramida demografică răsturnată şi corupţia endemică tot ar fi adus România în pragul falimentului. Simetric, acelaşi lucru se poate spune şi despre Rusia.
Documentul din luna iulie anul 2009 nu doar critică, pe bună dreptate, dar şi insistă asupra remediilor: „În situaţia actuală, deosebit de relevante sunt preocupările pentru responsabilitatea socială, controlul public asupra activităţii organizaţiilor şi dezvoltarea durabilă. Atât organizaţiile comerciale, corporatiste, cât şi cele guvernamentale trebuie să adopte drept regula lor cea mai importantă tocmai respectarea normelor general acceptate, tradiţiile şi standardele prevăzute de lege, precum şi normele etice. De asemenea, este necesar să se acorde mai multă atenţie dezvoltării managementului ecologic şi social, creşterii transparenţei afacerilor şi organizării unui dialog continuu dintre comunitate de afaceri şi stat pe de o parte, dar şi dintre mediul de afaceri şi publicul larg pe de altă parte. În acest sens, practica prezentării rapoartelor corporative sociale făcute în conformitate cu standardele Global Reporting Initative trebuie să fie încurajată cât mai mult. Prin intermediul instrumentului de indexare a impactului lor social, organizaţiile economice şi financiare pot aduce o contribuţie esenţială la eforturile de reducere a tensiunii şi a neînţelegerii între societate şi comunitatea de afaceri, dar şi pentru creşterea practicii globale de responsabilitate socială la un nivel calitativ nou.” Citim aici un vag ecou la luptele de peste un deceniu date de diferite organizaţii non-guvernamentale din Europa de a impune un ISO social, un sistem de certificare a gradului de solidaritate şi contribuţie socială a mediului antreprenorial.
Consecvent pledoariei pentru indexarea impactului social al firmelor, textul priveşte cu atenţie la măsurile anti-criză, denunţând soluţiile facile, puse în aplicare pe seama celor care oricum sunt perdanţii oricărei crize: „Pentru a ieşi din situaţia de criză este necesar, printre altele, să fie adoptat un întreg pachet de măsuri cu scopul de a crea o atmosferă bazată pe criterii etice în relaţiile de afaceri şi pentru a face o alegere conştientă în favoarea investiţiilor în întreprinderile responsabile din punct de vedere social. Experienţa a arătat că astfel de investiţii aduc întotdeauna profit la fel de mare ca şi investiţiile obişnuite sau chiar mai mare. Utilizând instrumentele politicii fiscale şi de creditare, este important să se dezvolte sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii, astfel încât să fie posibil ca oamenii simpli să poată să înceapă o afacere pe cont propriu. Este necesar ca instrumentele de micro-creditare să fie promovate la nivelurile guvernamental şi public, să fie sprijinite întreprinderile agricole, în special cele mici, asigurându-se astfel angajarea maximă a populaţiei active. Pe de altă parte, o reducere masivă a locurilor de muncă argumentată prin criză, însă fără nicio încercare din partea angajatorilor de a moderniza producţia, de crea noi locuri de muncă sau de a lua iniţiativa în vederea căutării unor oportunităţi pentru crearea de noi locuri de muncă, este inacceptabilă din punct de vedere moral-etic şi iresponsabilă social.”
Documentul rus revine aproape de final asupra lecţiilor pe care ar trebui să le învăţăm la nivel global din impasul în care ne aflăm: “În acelaşi timp, pe fundalul actualei crize, a apărut necesitatea democratizării mecanismului de luare a deciziilor în cadrul organizaţiilor financiare internaţionale, cu respectarea strictă a principiilor general acceptate ale dreptului internaţional, inclusiv şi a principiului egalităţii statelor suverane. Bazele unei dezvoltări stabile a economiei mondiale pot fi puse doar cu condiţia unei combinaţii armonioase dintre creşterea economică şi principiile justiţiei. Noua strategie de dezvoltare a economiei mondiale trebuie să se bazeze pe principiile generale ale dreptului internaţional, incluzând şi dispoziţiileConvenţiei internaţionale cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. În acest context, problema combaterii sărăciei devine una nu doar economică, ci şi politică din moment ce sărăcia cumplită este de cele mai multe ori însoţită şi de o lezare a drepturilor omului. În acest fel, o nouă strategie mondială de dezvoltare economică ar trebui să fie însoţită de creşterea influenţei din partea tuturor segmentelor populaţiei îndreptată spre supravegherea procesului de luare a deciziilor şi a responsabilităţii morale ale organizaţiilor internaţionale, precum şi a guvernelor naţionale şi a sectorului de afaceri. Este indispensabilă necesitatea de a stabili bariere în calea infracţiunilor şi a diferitelor mecanisme suspecte care se referă la capitalul transnaţional, utilizând orice mijloc economic şi non-economic care se află la dispoziţia statului.” Influenţa populaţiei în domenii decizionale atât de complexe sună în cel mai bun caz a ideal, adică nu are deloc şanse să se şi întâmple. Poate că la acest pasaj ar fi fost oportun să se adauge, cu titlul de principiu măcar, necesitatea ruperii, în Rusia şi aiurea, a pactului dintre politicieni şi oligarhi, reluarea de către politică a rolului ei genuin de garant al prosperităţii şi al demnităţii cetăţenilor săi în egală măsură.
Finalul Declaraţiei din 27 iulie 2009 a Consiliului de experţi „Economie şi etică” de pe lângă Patriarhia Moscovei şi a Întregii Rusii în legătură cu criza financiar-economică aruncă o privire în viitor: „În mod firesc, noua eră (de după criză) necesită noi metode economice de gestiune realizate printr-o combinare de reglementări eficiente cu măsuri de încurajare a sectorului privat şi de dezvoltare a potenţialului uman. Fără un sistem de valori solid orice transformare a modelului socio-economic existent nu poate fi productiv. Un nou model de dezvoltare realist ar trebui să se bazeze pe principiile justiţiei, eficienţei şi solidarităţii sociale. Statele care caută să îmbrăţişeze aceste principii în activitatea lor economică vor căpăta în mod sigur un avantaj competitiv în situaţii viitoare de criză. Având o cultură milenară, bazată pe valori precum sinodalitatea (sobornicitatea), austeritatea, cumpătarea, altruismul şi patriotismul, Rusia poate şi trebuie să impună un exemplu de politici responsabile şi echilibrate pentru modernizarea sistemului economic şi social, bazându-se în toate acestea pe idealurile tradiţionale ale poporului său.” Cum ar putea valorile multiseculare ale poporului rus să fie valorificate la început de secol rămâne o chestiune pe care probabil acelaşi consiliu sau o altă comisie ar merita să o abordeze cât de curând…
În altă ordine de idei, o ştiau deja foarte bine şi grecii din antichitate: crizele sunt inevitabile în viaţa omului şi a cetăţii, motiv nu de a le ocoli, ca şi cum ar fi posibil, ci de a le asuma ca atare. Înţelesurile cuvântului krisis sunt ele însele sugestive pentru amploarea şi profunzimea stărilor pe cale le definesc. Dacă verbul din care provine, krino, înseamnă a judeca, a sta pe gânduri, a cântări mai multe opţiuni, a căuta o cale de mijloc, chiar a te certa cu cei de altă părere, a te măsura în argumente cu aceştia, substantivul krisis indică faza în care trebuie luată, după epuizarea procesului de analiză, o hotărâre irevocabilă, bună sau rea. Ieşirea din criză nu este rezultatul unei diplomaţii sau a unui compromis, ci consecinţa bătăliei câştigate sau pierdute.
A te confrunta cu o criză reprezintă în acest orizont semantic un act de bărbăţie, de determinare. Astfel, pentru Tucidide, „criza” în care se aflau grecii în relaţia cu perşii se va rezolva în cele din urmă pe câmpul de luptă. În școala de medicină a lui Hipocrate, criza indică momentul în care se decide asupra vieţii sau morţii pacientului, agonia în sensul propriu al termenului la capătul căreia boala este înfrântă sau înfrânge. În filosofia politică a lui Aristotel, criza desemnează actul găsirii și formulării normei de drept în urma consultării cetăţenilor, orice punere ulterioară în discuţie a ordinii existente declanşând automat o criză, adică reclamând o reluare din altă perspectivă a argumentelor până atunci valabile.
În greaca Noului Testament, unde atât verbul krino cât şi substantivul krisis apar de peste 150 de ori, semnificaţia suportă o îmbogăţire şi aprofundare de proporţii. Preluând din limbajul şi mentalitatea iudaică dubletul a judeca (în sensul gândirii) – judecată (în sensul unei hotărâri juridice), primii autori creştini dau judecăţii un sens apăsat eshatologic. Legalismul veterotestamentar este în linii mari păstrat, de unde şi îndemnul repetat al Mântuitorului şi al Apostolilor de a respecta legea profană, însă acesteia din urmă îi este mereu contrapusă judecata lui Dumnezeu, la finele istoriei, în lumina căreia sunt proiectate faptele juste sau injuste din viaţa de aici. În alţi termeni, până la Judecata de Apoi, umanitatea trăieşte oricum într-o stare de criză şi de aşteptare a ultimei krisis, a verdictului. Este maniera creştină cea mai adecvată de a defini starea căzută a omului şi de a reînnoi promisiunea pe care acesta o primeşte prin Iisus Hristos de a ieşi, printr-o definitivă şi lămuritoare judecată, din criza diferenţei dintre vocaţie şi realitate, dintre virtute şi păcat (cf. Romani 8, 11).
În această logică, a crizei ca element definitoriu al existenţei, ca îndemn la gândire şi la sfinţirea vieţii, înţelegem mai bine tristeţea unui părinte din Patericul egiptean care se plângea ucenicului că a fost părăsit de Dumnezeu. „Cum aşa? De unde ştii asta?”, întrebă acesta cu uimire. „Cum să nu ştiu?! Nu mai am de ceva vreme nicio încercare (scil. criză)!”, răspunse bătrânul. Ei bine, dată fiind actuala criză financiară, transformată într-una economică, socială şi politică, nu ne putem considera părăsiţi de Dumnezeu. Dimpotrivă! Pedagogia momentului de cumpănă prin care trecem este evidentă, măcar să avem capacitatea de a învăţa cu adevărat. Să ne întrebăm aşadar care ar fi posibilele lecţii ale crizei, foloasele ei. Să vedem ce a scos criza, adică momentul de judecată, la iveală în modul de funcţionare de până acum al lumii.
Ce sau mai curând cine se face vinovat pentru abuzurile şi înșelăciunile care au ruinat economii întregi şi au produs un val uriaş de perdanţi? Cât de puternic este banul şi cât de slabă poate fi instanţa politică de s-a ajuns aici? Cine pe cine a trădat? Finanţele pe cei care lucrează în economia directă? Clasa politică pe alegătorii care acum plătesc costurile unor decizii pe care nu ei le-au luat? Este cumva capitalismul la capătul resurselor sale? Avem o alternativă la sistemul financiar-economic propagat de lumea vestică în ultimele secole? Dacă da, cum arată? Dacă nu, ce este de făcut pentru a repara sistemul actual? În fine, care sunt consecințele pe termen lung pentru România? Mai este posibilă prosperitatea într-o ţară precum a noastră? Este criza noul nume al tranziţiei?
Înainte de a răspunde la oricare dintre întrebările deja formulate sau la altele posibile, să ne lămurim asupra unui aspect aparent teoretic, însă esenţial pentru înţelegerea vârstei ideologice şi istorice în care ne aflăm. Cât mai simplu formulat, criza financiară actuală ilustrează, alături de alte crize, de la cea ecologică la cea a alimentelor, că raţiunea sub tutela căreia se plasează cu mândrie modernitatea nu generează de la sine moralitate. Complexitatea organizaţională, juridică şi tehnică a unui sistem precum cel bancar nu se regăseşte în mecanisme, deopotrivă de complexe, care ar trebui să asigure compatibilitatea socială, transparenţa şi să împiedice frauda de la prima tentativă. Astfel de sisteme, cu mii de angajaţi, operând cu sume uriaşe, reprezentând miezul economiei mondiale şi dictând la rigoare echilibrul geopolitic al lumii, sunt deosebit de fragile din punct etic. Puterea lor, reală sau prezumată, este atât de mare încât se dispensează de cenzura bunelor practici, aşa-zisele comisii de deontologie fiind de regulă simple întâlniri de club între conducători.
Aroganţa mediului financiar, format din bănci, burse, fonduri de investiţii, asigurări şi altele asemenea, este nu doar pe măsura salariilor, dar mai ales pe măsura impenetrabilităţii, a barierelor pe care ştie să le pună consecvent în raport cu proprii clienţi, transformaţi în prizonieri, sau cu mediul politic, devenit dependent. În spatele rigorii şi a preciziei, a virgulei dintre zecimală şi sutime, s-a construit un univers unde domină impresia, zvonul, tendinţa vagă, informaţia neoficială, riscul, panica, isteria, încrederea sau opusul ei, adică unităţi de măsură cu totul altele decât cele strict raționale, predictibile și lipsite de echivoc. Pentru a parafraza titlul unei celebre cărţi în domeniu, am ajuns în faza capitalismului de cazino (casino capitalism), ruleta rusească fiind metoda predilectă a investitorilor şi a creditorilor în egală măsură. Pe scurt, avem de-a face, pentru a cita un alt titlu de volum, cu o iresponsabilitate structurată, existentă latent și devenită vizibilă abia în vremuri de criză.
La întrebarea legitim şi frecvent formulată legată de originea crizei și de responsabilitatea actorilor financiari, răspunsul este uimitor. În raportul de peste 600 de pagini, publicat la începutul anului 2011 şi întocmit la cererea Congresului american de către Financial Crisis Inquiry Commission, formată din 6 democraţi şi 4 republicani, sunt reconstituite pas cu pas, la capătul a nu mai puțin de 700 de audieri a persoanelor implicate, din finanţe şi politică deopotrivă, etapele care au dus la actuala criză. Concluzia: momentul a fost “pregătit” direct de către jucătorii de pe piaţa de capital şi indirect de către mediile politice, deloc dispuse să intervină corectiv. Un rol nefast îl joacă în această arhitectură agenţiile de rating, instanţe autoinvestite de al căror placet depinde soarta la propriu a economiilor naţionale datorită impactului “notelor” date de ele şi a reacţiei pieţelor de capital. Toate aceste agenţii, la unison, nu au văzut niciun semn prevestitor al dezastrului.
Raportul dedică zeci de pagini consistente chestiunii impasului subprimelor (subprime mortgage crisis), arătând în detaliu gafele decidenţilor politici, inclusiv a administraţiei Clinton, în anul 2000, şi reacţiile improprii ale băncilor dominate exclusiv de dorinţa câştigului cu orice preţ, inclusiv cu acela al “împachetării” şi vinderii mai departe a creditelor neperformante, un gest de infectare cu bună ştiinţă a instituţiilor financiare din lumea întreagă. Documentul denunţă fără rezerve mitologia crizelor financiare ca fenomene cvasi-naturale, imposibil de anticipat şi care, în consecinţă, trebuiesc acceptate ca atare.
Lasă un răspuns