Parcă nu era hop-pe-o parte acest moș Ieremia Brăileanu din mahalaua de sus a satului, numită de către unii Cihana, iar de alții din partea de jos – Șanhai. Moșul avea obiceiul în orice anotimp al anului să nu se despartă nici în ruptul capului de căciula țurcănească și de un sac, ce-l flutura în vânt sau îl ascundea sub un brâu roșu și lat, țesut de răposata maică-sa, pe când Ieremia era flăcăuan cu mustața abia mijită.
Pe când încă nu circula cursa în satul nostru, el prindea din mers vreun camion și nu-l interesa încotro o va apuca bietul șofer spre Vad sau spre Chișinău. Lui îi era totuna. De zicea șoferul că se duce spre gara Revaca, tocmai într-acolo îi trebuia și lui moș Ieremia. Lumea se deprinsese cu portul și comportamentul dumnealui că de la o vreme nici nu-l luau în seamă.
Când primarul Severovan ne-a dat autobuz de rută din centrul Chișinăului până la clubul din sat, cel mai mult s-a bucurat moș Ieremia. El descoperise secretul de a călători gratis. Purta în chimir o bancnotă de 5o de ruble, bani grei pentru acele vremuri, și tot o flutura în văzul șoferului. Acesta mișca duin umeri a lehamite că nu are de unde-i da rest și îl lăsa să treacă în plata Domnului, la locul lui preferat de pe bancheta din urmă, unde putea să-i tragă un pui de somn, odihnindu-și osul, sacul și căciula. Un șofer mai dezghețat, mi se pare Ion al lui Vasile Ursu, originar din Vălcineții Călărașului, a adunat 49 de ruble și 85 de copeici hiriș numai monede galbene cu valoare de 2,3 și 5 copeici și i le-a răsturnat peste sacul scos din bata brâului, țesut la începutul secolului 20 de către maică-sa, femeie vrednică și cântăreață în strana bisericii din sat. Moș Ieremia nu s-a întristat. De cum a ajuns la rohatcă, a traversat strada spre Tăbăcărie și tot bănetul l-a vărsat pe tejgheaua lui Dudel, care fusese vânzător la dugheana din satul nostru. Pentru asemenea ispravă Dudel i-a turnat un păhăruț de votcă Stolicynaia, care nu se tăvălea chiar prin toate prăvăliile târgului.
Moș Ieremia, Dumnezeu să-l ierte, toată viața s-a fălit cu nepotu-său Mitrușa Brăileanu, care era medic-șef al spitalului din sat și deputat al Sovietului raional Criuleni. Într-o dimineață, la mijloc de toamnă, pe când satul încă nu se trezise și o ceață lăptoasă acoperise drumuri și case, moșul bate la geamul lui Mitrușa:
– Scoală, nepoate, că-mi ești de trebuință.
– Ce s-a mai întâmplat, ai vreo boală?
– Tu știi a număra?
– Numai până la o sută, unchiule…
– Las că-i bine.
Și îl conduce moș Ieremia până în Valea Ungurului, unde avea înșiruite niște glugi de păpușoi.
– Ian numără-le , te rog.
– Îs opt. Și numai pentru treaba asta m-ai trezit cu noaptea în cap?
– Ai să vezi tu, măi nepoate, ce trebușoară bună am făcut…
Și tot așa, vreo trei dimineți în șir, l-a tot trezit pe domnul doctor până s-a clarificat, că Gheorghe Crudu încurcase ițele. Tot muta glugile sale pe terenul lui moș Ieremia, crezând că astfel se îmbogățește. Și când vine vremea să le încarce, hop și Ieremia cu o furcă din cele din vechime stă în fața carului lui Crudu.
– Da ce te-ai apucat să faci , măi Gheorghe?
– Nu vezi că vreu să-mi duc păpușoii acasă.
– Ai cam încurcat adresa, Gheorghieș. Lotul tău îi alături și glugile cred că le-ai dus o dată acasă. Dar aestea-s a mele și nu te pot ajuta cu nimic.
Așa a rămas Gheorghe Crudu în anul acela fără nici un știulete de porumb, că în disperare s-au aruncat și șoarecii din gura podului și au făcut cărare bătută până la casa lui Ieremia Brăileanu, cel cu sacul la brâu și căciula țurcănească pe-o ureche.
Lasă un răspuns