Aflați în calea imperiilor, culturilor, religiilor, românii au avut în decursul timpului interese așa-zis naționale dictate întotdeauna de alții ți care, nu de puține ori, s-au bătut în cap. Cu toate astea, există un interes național autentic, chiar dacă-i mai greu de descifrat. Numai cei cu o unitate a limbii, scrisului și religiei – China, Israel, Vatican – au unul cât se poate de clar.
Transilvanenii se orientează spre Roma, moldo-valahii spre a doua și a treia Roma, Constantinopo /Moscova. Bucureștiul se vrea a patra Romă.
Aceste orientari duc la interese naționale diferite chiar dacă, din toate timpurile și la toate neamurile, interesul național cere unitate și emanciparea naționala, economică și socială.
Se impune, acum, la început de an, o mică retrospectivă.
La 1600, în alianța cu Papa de la Roma, Mihai Viteazul realizează unitatea națională, dar e ucis pentru ca el tratează și cu greco-ortodocșii din Constantinopol, care îl voiau Impărat al Bizantului, dar și cu a treia Romă, Moscova, care avea interese contrare papei de la Roma.
Un secol mai târziu, la 1700, ortodocșii din Transilvania se unesc cu Roma, dar nu sunt urmați de moldo-valahii obedienți Constantinopolului. I
În loc să se orienteze spre Roma, Cantemir Vodă se aliază cu a treia Roma și Moscova. Sultanul, confruntat mereu cu rezistența românilor, dă apoi tronurile moldo-valahe fanarioților a căror interes era îmbogățirea personală.
Vine anul 1774, când, după pacea de la Kuciuc Kainargi, decăderea Imperiului Otoman și ascensiunea celui Rus au dus la înlăturarea greco-fanarioților de la București și Iasi și înlocuirea lor cu domnitori autohtoni, dar din grația Sultanului turc și a Țarului moscovit.
La 1859, după victoria occidentului în Războiul Crimeii, Alexandru Ioan I Cuza aspiră la refacerea unității cu Roma, ca frații lui din Transilvania, dar este trădat de cei care voiau o cooperare cu occidentul pe baze culturale, masonice și dinastice. Ca astăzi. Dezastrul acestei politici ne arată că interesul național formulat de Cuza e cel autentic.
În 1918, după războiul mondial, România Mare, condusă de regele catolic Ferdinad I, urma să devină o dioceză a Romei. Dar influența nocivă a celei de a doua și a treia Roma, a greco-pravoslavnicilor în alianța cu dinastia germană și curentele culturale occidentale, au deturnat și subminat însă interesul național formult de Școala Ardeleană și totul s-a destrămat, ca în vremea lui Mihai Viteazul și Cuza. Linia de urmat a devenit însă clară.
În decada 1968-1989, Nicolae ți Elena Ceaușescu refuză orientarea spre cele trei Rome și vor refacerea Bizantului, a patra Romă la Bucuresti. Vezi Casa Poporului. Lichidați de Crciun, ei deschid calea președinților ortodocși moldo-valahi Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, care renunță la linia greco-fanariotă, dinastica și caută să-i urmeze pe Mihai Viteazul, Inocentiu Micu-Klein, Cuza, Ferdinand…
Început de an; 2012. Moldova e încă în sfera de influență rusă, România în cea ruso-ocidentala și ambele fac un echilibru între interesele marilor puteri, culturi și religii. Concurenta interesului național filoslav (Iliescu, Preafericitul Daniel), occidental (Constantinescu, Preafericitul Lucian), maghiar (Tokes), țigănesc (Vanghelie), grecesc (Tăriceanu), evreiesc (Roman), armnen (Vosganian) crează confuzii, ducând la un blocaj național.
În această dezorientare și blocaj duhovnicesc și sobornicesc, interesul național al tuturor românilor nu poate fi altul decât revenireala la origine, la refacerea unitățtii religioase cu Roma. Dialogul început de Fericitul Ioan Paul II la București trebuie continuat. Mâna întinsă a occidentului în anii 1600, 1700, 1859, 1918, 2007 trebuie onorată. De unirea cu Roma depinde emanciparea naționala și socială, nu de paleativele practicate pînă acum.
Lasă un răspuns