2012 – punct final al destructurării industriale postdecembriste?!

Cel mai important pas al „redistribuirii”  postdecembriste a averilor a fost finalizat, componentele sistemului de industrializare socialist fiind aproape în întregime înstrăinate sau dezintegrate. Nu a rămas mai nimic, terenul este ras ca în palmă, iar condiţiile par a fi acum proprice demarării noii industrializării a ţării. O industrializare realizată însă exclusiv în termeni  favorabili “investitorilor” străini. De altfel, dacă nu s-ar fi rostogolit peste noi criza europeană, am fi asistat deja la amanetarea viitorului ţării şi din această perspectivă. Pentru că, din moştenirea lăsată de industrializarea socialistă nu a mai rămas aproape nimic, totul având un scop precis: acela de a permite instalarea unei noi structuri de industrializare a ţării controlată însă exclusiv de investitorii străini.

Motivul este simplu… Investitorii străini, pentru care prima industrializare a României, din perioada 1965-1977 a reprezentat un eşec total, neputând participa în sensul acaparării industriei şi a controlării acesteia pe viitor, încearcă acum să recupereze terenul pierdut. Să intre, în condiţiile impuse de ei însă, ca elemente decizionale, în procesul de reconstrucţie industrială a României. Nu puteau face acest lucru într-o ţară în care exista o industrie puternică. A fost nevoie de dezintegrarea ei, procesul de destructurare şi lichidare a fostei forme de industrializare durând, iată, mai bine de două decenii (dovadă că “mormanul de fier” a avut un nucleu consistent).

A fost un proces în “paşi”, înainte de înstrăinarea sau desfiinţarea moştenirii industriale, realizându-se îndepărtarea ţării de drepturile sale patrimoniale. Am asistat la începutul anilor ’90 la înlăturarea poporului român de la adevăratele procente de venituri pe care ar fi trebuit să le primească după prăbuşirea sistemului socialist. Poporul Român, singurul îndreptăţit ca preţ al sacrificului său vreme de decenii să decidă viitorul “mormanului de fier”, a fost jefuit de drepturile sale prin celebra “cuponiadă”, oamenii de rând primind, în “schimbul” contribuţiei lor la construirea acelui sistem, o contravaloare insegnefiantă.

În schimb, statul, noul stat capitalist, construit pe interesele de grup ale noii configurate pături de afacerişti, devenea proprietarul uriaşelor capitaluri prin fondurile de proprietate, vânzând sau desfiinţând ulterior fiecare bijuterie din coroana industriei româneşti. Un stat care nu a fructificat “moştenirea” preluată în revoluţia furată în favoarea cetăţenilor săi, ci a dezintegrat-o, în interesul a fel şi fel de “investitori”.

Astfel, a urmat etapa cea mai lungă, aceea de înstrăinare a capitalurilor către feluriţi investitori. Nu mai amintim de diversele formule de “privatizare”, de la “mebo” la vânzarea “pe un dolar”, nu mai vorbim despre felul în care marile combinate au fost transformate în paria noii societăţi, prin supralicitarea ideii economice de “găuri negre”, totul având ca scop doar justificarea privatizării imediate a unor coloşi care s-ar fi putut transforma, sub un manageriat cinstit al ţării, în sursele de repornire a economiei. Am asistat cu o naivitate copleşitoare, pe care generaţiile următoare vor avea dreptul să o numească după cum vor crede de cuviinţă, la distrugerea ţării. Ne-am făcut părtaşi ei, de la “autodisponibilizările” momite cu zeci de salari ”compensatorii” la lipsa de reacţie când, odată cu procesele de privatizare frauduloase devenea evident că rămânem fără locuri de muncă.

Astăzi, cu mici excepţii, ţara se află în etapa de preindustrializare a anilor ’60, creându-se astfel justificarea reindustrializării sale. Cu orice preţ. Inclusiv prin acordarea dreptului de control integral asupra profitului pentru aceia care vor veni să facă investiţii.

De fapt, acesta este scopul final. Dar cum “mormanul de fier” nu putea fi preluat şi controlat de investitorii străini în întregime, acesta a fost distrus, ţara fiind adusă în pragul acceptării disperate a oricărei investiţii străine. Este motivul pentru care, mai bine de două decenii, nu s-au construit autostrăzi, nu s-a investit real în infrastructură ori în oricare alt domeniu, înainte de toate, naţia română trebuind înlăturată de la drepturile ei.

Este doar unul dintre motivele pentru care Consiliul Investitorilor Străini mizează, ca strategie naţională pe termen lung, pe reindustrializarea României, plecând însă de la esenţa frustării sale, aceea că “prima industrializare (1965-1977) a reprezentat un eşec deoarece investitorilor străini nu li s-a acordat participaţia de control”. Consiliul propune aşadar înfiinţarea de societăţi mixte, public-parteneriat străin, care vor deţine controlul şi dreptul de a dispune de profit, singura condiţie fiind ca investitorii să dezvolte întregul lanţ de producţie, de la cercetare şi dezvoltare până la comercializarea produselor. O participaţie de control care ar urma să fie acordată pentru un număr prestabilit de ani, respectiv de 30 de ani.

Pe acest program se baza guvernul când vorbea de crearea de locuri de muncă. Pe amanetarea ţării într-o direcţie care, deşi ar aduce investiţii străine directe de un milliard de euro şi ar crea câteva mii de locuri de muncă, pe termen mediu, ar trasa definitiv liniile de desfiinţare a suveranităţii României.

În fapt, dacă nu ar fi venit criza, astăzi am fi avut în faţa ochilor o faţadă şi mai nocivă a actualei puteri…

De aceea, pentru noi, paradoxal, riscul cel mai mare va veni când se va întrevedea sfârşitul crizei. Dacă în acel moment vom mai fi conduşi de pecinginea portocalie, destinul României va fi sub un mare semn de întrebare.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*