Olimpia avea un statut special în școală. Era fiica primarului comunei. Ea rămânea să țină locul Doamnei Învățătoare, când Doamna trebuia să meargă la oraș ori la școala din comună. Ea făcea liste, liniște și zile amare nouă, muritorilor de rând.
Într-o zi, Doamna Învățătoare a venit foarte supărată la școală. Nu știu care erau motivele, dar știu că ne făceam tot mai mici în bancă, doar – doar nu ne va asculta. Întâmplător sau nu, au fost scoși la lecție câțiva din clasa a patra. Noi cei dintr-a doua urma să intrăm în repriza a doua. Între cei scoși la lecție a fost și Olimpia. Nu știu ce se întâmplase, dar Olimpia nu-și scrisese tema și nici nu învățase lecția. Nu-mi mai amintesc dacă a cinstit-o cu vreo pereche de palme, deși asta era la ordinea zilei, dar știu că a ,,condamnat-o” împreună cu alți doi sau trei colegi din clasa ei la ,,colțul vesel”. În fața clasei, după ușă, trebuia să stea cel ,,condamnat”, în picioare, câteva ore, până la recreație, până la sfârșitul cursurilor sau chiar după ore. Pe vremea când tatăl meu fusese elev al Doamnei Învățătoare, adică prin 1934-1940, când se făceau la Bârda șapte clase, la ,,colțul vesel” se puneau coji de nuci, pe care ,,condamnații” erau obligați să se așeze cu genunchii. Pe vremea când am fost eu elev se simplificaseră lucrurile, în sensul că dispăruseră cojile de nucă și nuielile de corn.
,,Condamnarea” Olimpiei la ,,colțul vesel” ne-a adus la toți cei din bănci o oarecare bucurie nemărturisită. Ne bucuram, fiindcă astfel – credeam noi – va înțelege și Olimpia că e și ea tot elevă ca noi și poate să fie și ea pedepsită. Înțelegea, fără îndoială, că se poate întâmpla să mai greșească chiar și ea.
Doamna ne dăduse de învățat sau de scris și dânsa se plimba cu mâinile la spate prin clasă. În spatele clasei, spre răsărit, era o fereastră, care dădea spre casa și grădina Doamnei. De acolo Doamna urmărea tot ce se petrecea în grădina sa și de aceea zăbovea uneori mai mult la fereastră. La un moment dat, când s-a întors, a vrut s-o pornească iar printre bănci. Un șerpișor de lichid se strecura printre bănci, încet și timid, îndreptându-se spre fereastră. Era aproape de locul unde se afla Doamna. Noi îl văzusem, înțelesesem care-i situația, dar tăceam chitic, așteptând furtuna să se dezlănțuie. Doamna a fost foarte surprinsă de eveniment. Instinctiv și-a îndreptat privirile spre tavan, crezând, probabil, că s-a spart vreo țiglă la acoperiș și a plouat în pod. Nu, nu era de la pod. Doamna a pornit ușor, urmărind șerpișorul cu atenție, ca un detectiv dintr-un film polițist. Coada pârâiașului se îndrepta spre ,,colțul vesel”. Se oprea lângă picioarele Olimpiei și apoi o pornea abrupt, pierzându-se undeva, sus-sus.
Doamna Învățătoare, în momentul în care a înțeles despre ce e vorba a roșit la față. Cred că în momentul acela i-a fost frică, așa cum niciodată nu-i fusese. Noi o consideram cel mai puternic om din lume. Dânsa nu se temea de autorități, nu se temea de părinții noștri, ci doar de Dumnezeu. A rostit cu un glas moale, cald, blând, părintesc, așa cum n-o auzisem niciodată: ,, – Olimpia, mamă, de ce nu-mi spuseși, să te las afară?!” Olimpia se rușinase. Pentru prima dată se simțea umilită în fața noastră. Cu greu a putut Doamna să comunice cu ea. Nu grăia nimic. Până la sfârșitul orelor, Doamna a fost mai binevoitoare ca oricând. Ba chiar a făcut și glume, încercând să creeze buna dispoziție, să o scoată pe Olimpia din starea de crispare.
În recreație vorbeam între noi. Cei mai mari își dădeau cu părerea, că primarul o va pedepsi pe Doamna, fie va da-o afară din învățământ, fie va transfera-o la altă școală. Ne părea rău. Era doar Doamna noastră. Chiar dacă ne bătea, dar ne obișnuisem cu dânsa. Poate chiar o iubeam în sinea noastră. La aceasta contribuiau și părinții noștri. Nu o dată îl auzeam pe tăticu, fostul elev al Doamnei, spunându-mi: ,, – Mă, tată, învățătoare ca Doamna, mai rar găsești! Cine a trecut prin mâna dumneaei a ajuns om, chiar dacă a luat un vagon de bătaie. Uite, colegii mei, al lui Glod și al Drichii, cu care luam premiu în fiecare an la școală, astăzi sunt maiori. Mi-au zis și mie, când am terminat armata să mă reangajez. Azi aș fi și eu ca ei. N-am vrut, fiindcă avea tata pământ și n-avea cine să-l muncească! Suferi și tu acum, dar înveți carte și o fi mai bine de tine în viață!”
Până la sfârșitul orelor, Olimpia își recăpătase buna dispoziție. La urma – urmei, nici ea nu avea interesul să știe tatăl său. Cu un astfel de prilej se afla în familie că nu și-a scris temele și că nu a învățat lecția. În mod tacit s-a restabilit pacea, spre bucuria întregului popor!
Lasă un răspuns