Nicicând până acum nu au fost atât de necelebrate zilele de jertfă care au dus, acum 22 de ani, la putinţa de a înţelege, fie şi vremelnic, rostul unei clipe de demnitate. De trăire a vredniciei de a ne numi naţiune.
Nicicând în ultimii 22 de ani aniversarea acelor zile de eroism nu a fost mai lipsită de strălucire. Chiar dacă strălucirea ar fi fost dată de scânteile izbucnite din patosul întrebărilor. Chiar dacă ar fi fost vorba de huiduirea acelora care au vândut idealurile scrise cu sângele tinerilor morţi în Revoluţie. Măcar am fi vorbit într-un fel despre cei ce s-au jertfit pentru împlinirea unui destin pentru noi, restul de 22 de milioane de absenţi de atunci.
Nicicând în 22 de ani Decembrie nu a fost mai puţin onorat. Căci totul a vizat un singur scop: săvârşirea în faţa altarelor a cât mai puţină recunoştiinţă pentru cei ce s-au jertfit atunci. Atât de puţină astăzi şi atât de aproape de nimic, mâine. Pentru că dacă azi nu am mai aprins nici măcar o candelă în sufletele noastre, mâine nici nu ne vom mai aminti probabil numele celor de atunci.
În acest Decembrie am împlinit, vinovaţi ori nu, nu niste clipe de aniversare, ci de comemorare a stării de vegetaţie de dinainte de momentul eliberări.
Au fost niste zile ce păreau a fi desprinse din decembrii anilor de dinainte de ’89. Au fost nişte clipe înşirate de parcă nu ar fi urmat gloriei din ’89, ci ar fi fost decupate din anii de întuneric şi răceală, nepărând nicicum chintesenţa trăirilor din cei 22 de ani de după, ci de reamintire a stării de umilinţă de dinainte. Iar prin această răceală nu se urmăreşte doar prigonirea celor ce se mai frământă încă pentru clipele de atunci, a acelora care au fost cu adevărat pe baricade (şi nu impostorii de după, prin care se realizează această eliminare a lui Decembrie ’89 din simbolurile devenirii noastre), ci se caută zdrobirea virtuţii câştigate atunci. Înainte ca ultimul revoluţionar adevărat să fi închis uşa existenţei sale pământene…
Se urmăreşte alungarea idealurilor pe care le-am cucerit şi pe care, nici măcar în 22 de ani, nu am înţeles că trebuia să le fi apărat cu un sacrificiu poate şi mai mare decât însăşi realizarea revoluţiei.
E drept, 22 de ani mai târziu am, ajuns să trăim cel puţin la fel de rău ca atunci. Dar nu este un motiv pentru a ne ignora propriile realizări, pentru a lăsa să ne fie luate în derâdere virtuţiile. Căci, acolo suntem acum. Privim cu detaşare toate aceste lucruri ca acum 22 de ani. Dar atunci aveam măcar în noi o scânteie ce sta să răbufnească, să rupă starea de indiferenţă şi neputinţă. Or, astăzi, nici speranţa nu pare a mai prinde lăstari în noi. Şi e cumplit.
Şi nu facem nimic. Doar ne întrebăm: cum se explică jalnica noastră lipsă de reacţie? Cum de oare nu mai suntem capabili să protestăm pentru drepturile noastre? Cum de am ajuns să îndurăm mai rău decât acum două decenii fără a face măcar un pas pentru a spulbera ferestrele unei puteri arogante? Aşa cum am făcut în ’89, ba chiar în ’90 şi în ’91. Chiar aşa de rău am îmbătrânit? Sau poate, văzând cine a beneficiat de sacrificiul şi revărsarea de speranţă din ’89, nu ne mai interesează nimic. Cel puţin pe noi, generaţia de atunci…
Şi da, din această perspectivă, puterea poate sta linistită. Şansele de a mai produce o nouă mişcare de amploare fiind, cel puţin până nu se va stinge generaţia revoluţiei, minime. O generaţie eroică ieri, dar care astăzi, prin indiferenţă şi dezgust, înţepeneşte clipa recuperării demnităţii. Această genraţie nu va mai ieşi în stradă pentru a vedea din nou, cum, decenii mai târziu, alţii îşi asigură beneficile unui jertfe sincere.
Probabil, la anul nu vom mai avea parte nici măcar de un Decembrie formal. Nu vom mai asista la o aniversare şi mai ştearsă, ci vom fi de-a dreptul martorii izgonirii clipelor Revoluţiei într-un întuneric şi mai abisal. Într-un întuneric al derâderii, în care, peste virtuţile neapărate, se vor revărsa şi acuze. Căci, dacă nu ne vom trezi, nu doar că morţilor lui Decembrie ’89 le va fi ignorată şi ridiculizată Jertfa, ci peste ei va fi revărsată chiar acuza îndrăznelii de a fi zdrobit lanţurile.
Vom ajunge martorii felului în care eroii de atunci vor fi priviţi acuzator, pentru că întreaga mascaradă de azi, în care revoluţionarii sunt împroşcaţi cu noroi, prin generalizarea iposturi strecurate, va duce, în cele din urmă, spre o negare a izbânzilor de acum două decenii.
Or, dacă gestul politicienilor de a împinge în uitare Decembrie ’89, de a-i da un aspect din ce în ce mai sters, mergându-se spre negarea lui, este de înţeles în mizerabilul joc politic dâmboviţean (şi din perspectiva puterii care a pornit această acţiune de desfiinţare a imaginii revoluţie, dar şi dinspre opoziţia care a părăsit parlamentul în clipa în care se celebra formal Revoluţia, manifestând o frustare alimentată probabil la înţelegere cu puterea), de neînţeles rămâne tonul unei părţi a presei care a participat, imitativ ori părtaş, la acest început de impunere a necelebrării Revoluţiei.
Din păcate, un lucru pare să nu-l pricepem. Faptul că, permiţând să ne fie şters acel început, permiţând aruncarea unei celebrări spre ignorare şi ridiculizare, nu ne vom nega doar cuprinderea a 22 de ani trecuţi, ci şi viitorul.
Lasă un răspuns