Atacurile și insultele la care este supus statul român și etnicul român în general, în țara lui, dar și în afara ei, au devenit în ultimul timp din ce în ce mai frecvente și într-o gamă din ce în ce mai diversificată. Lipsa de reacție promptă din partea instituțiilor abilitate, induce în mentalul colectiv – atât al celor vizați de insulte, cât și al celor care le proferează – senzația că statul român este incapabil să mai reacționeze sau că și-a abandonat total cetățenii, etnici români. S-a ajuns, de la insulte grosolane, gen Cibi Barna, refuzul de a mai intona imnul României, agresarea tânărului român din echipa de hochei-juniori a României, etc… și până la altele, subtile și insidioase, foarte bine ”deghizate” în cereri pertinente, gen solicitare de ”partaj” de documente din Arhivele Naționale ale României. Situația nu e de azi, de ieri… ci de mai bine de 20 de ani. Și pentru că planurile de divizare a României nu s-au putut realiza în decembrie 1989 și în martie 1990 – așa cum fuseseră gândite de ”marii arhitecți” de la Malta – s-a trecut la un altul, mult mai elaborat.
Compromiterea României și a etnicului român
Astfel, pe fondul globalizării și a consecințelor sale inerente, precum pierderea graduală a identității naționale și a specificului românesc, dar și a degradării morale și social-economice a vieții populației, s-a trecut la compromiterea treptată a tot ceea ce este românesc, la decredibilizarea instituțiilor statului român și a capacității sale de mai face față coerent provocărilor la care este supus permanent, concomitent cu formularea unor pretenții din ce în ce mai mari și mai aberante. Este greu de crezut că tot acest efort de compromitere a României și a etnicului român, nu a fost gândit și nu este dirijat dintr-un anume, hai să-i spunem, ”centru operațional”. Nimic nu este întâmplător, dar trebuie să recunoaștem că un ”aport” substanțial la această masivă operație de intoxicare și subminare a etosului și identitarului românesc, cu un final ușor previzibil, o aduce – direct sau indirect – și prestația lamentabilă (de cele mai multe ori) a factorului politic românesc, de ieri și de azi, incapabil să înțeleagă miza unui joc care deseori îl depășește. Prea multe și nepermise compromisuri s-au făcut în ultimii 20 de ani. Celor care poate încă se mai îndoiesc – oameni de bună credință, de altfel – de cele spuse de mine, țin să le supun atenției concluziile care se desprind dintr-o cercetare întreprinsă de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, într-o anume parte de țară românească, cercetare care care s-a încheiat în vara acestui an.
Un raport care trebuie să dea foarte serios de gândit decidenților politici
Iată ce se spune, printre altele, în raport: ”Judeţele Harghita-Covasna stau sub semnul unei urgenţe, urgenţe mute, pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să vegheze asupra integrităţii comunităţii nu îşi asumă vreo reacţie. Urgenţa mută reprezintă sentimentul colectiv al neputinţei, corelat cu sentimentul abandonului-retragerii statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul, pe de o parte, credinţa ortodoxă care „îi mai ţine”, pe de altă parte, compun cadrul simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi uite priorităţile ca şi comunitate. Apar noi disparităţi. Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se dezvoltă toate cele celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar, cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub umbrela Geopoliticii maghiare a Bazinului carpatic, în timp ce minoritarii români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului se masifică, rămân fără comunitate. Principalul instrument al acestei geopolitici este puterea simbolică. Subordonat acestei geopolitici este un complex de acţiuni administrative, economice şi educaţionale. „Ei ridică statui aproape oricărui ungur care a contribuit la cultura maghiară”. (sătean, Belin, Covasna) Masificarea este un proces care afectează sănătatea socială a insului şi incapacitează pe termen lung spaţii social-geografice întinse. Noile disparităţi trimit la slăbirea gravă a vieţii comunitare pentru minoritatea românească şi la transformarea comunităţii majoritare maghiare într-o comunitate dominantă, de tip ideologic. Precizăm că prin supraîntărirea comunităţii dominante înţelegem depăşirea stadiului în care principala preocupare este prezervarea, cultivarea identităţii: se intră în etapa unei noi formule statale. …”
Românii, de la comunitate simbolică, la minoritate statistică
Redăm în continuare selecțiuni din cuprinsul cercetării întreprinse de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, în județele Harghita și Covasna, cercetare care care s-a încheiat în vara acestui an. Concluziile, așa cum spuneam, sunt mai mult decât îngrijorătoare. ”O serie întreagă de studii ştiinţifice de teren – se arată în cercetare – foarte detaliate, sistematice şi de durată, împreună cu lucrări punctuale de istorie, marketing, geografie etc. ne îndreptăţesc la această concluzie. În oglindă cu aceste preocupări am constatat absenţa aproape totală a preocupărilor din partea statului român şi a societăţii civile de a cunoaşte problematica spaţiului şi de a oferi răspunsuri în plan strategic-naţional. Astfel, pe de-o parte, majoritarii din cele două judeţe au în fundal puterea simbolică, prezentă peste tot în ecologia locuirii, în special în spaţiul şcolar, administrativ. Pe de altă parte, ceilalţi, românii, se transformă din comunitate simbolică în minoritate statistică. Românii au statutul de naţiune tolerată, iar sentimentul asociat este teama. Astfel, etnicii minoritari sunt încurajaţi prin frică nespecifică şi prin cultivarea unui pragmatism parţial, suspendat deasupra identitarului etnic propriu, să-şi uite determinantele colective ale identităţii. Dincolo de aceasta, există un ansamblu de vecinătăţi care funcţionează acceptabil, chiar foarte bine în unele zone. Nici nu poate fi altfel, vecinătatea reclamă întrajutorarea. Singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară românească sunt Biserica şi Şcoala. Biserica ortodoxă are însă nevoie de mult mai mult suport logistic în teritoriu, în timp ce şcoala îşi pierde treptat rolul, fiind la îndemâna autorităţilor locale neromâneşti. În acest timp, comunitatea maghiară funcţionează ca şi comunitate imaginată, prin încadrarea comunităţilor locale în ideologia expansionară a „bazinului Carpatic”. Comunitatea naturală, axată pe vecinătate şi întrajutorare devine principalul suport pentru transformarea administraţiei şi economiei locale pe criteriu etnic (maghiarizare).”
Elementul românesc dispare prin însumare și asimilare
”În arealul Harghita-Covasna există două tipuri de energii dominante:
– Afirmarea comunităţii imaginate maghiare prin ideologizare la nivelul comportamentului sătesc, de vecinătate, a relaţiilor interetnice. Fenomenul este deja profund şi se poate observa în practicile demografice de la nivel comunitar: la ţară, unde se presupune că întrajutorarea cotidiană, vecinătăţile sunt puternice, cei mai mulţi capi de familie au ţinut neapărat să-şi înregistreze copilul ca fiind maghiar.
– Subsumarea etnică a comunităţii româneşti, prin disponibilitatea vorbitorilor de limbă română de a-şi „dărui” identitatea, în special prin căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea românească este deja slăbită, fiind incapabilă de concentrare demografică, socială etc.
Aceasta înseamnă că, în spaţiul de contact între cele două comunităţi vecinătatea stă sub semnul ideologiei „etniei dominante”. Întrajutorarea poate fi cu uşurinţă observată în special la muncile câmpului. Dar, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, dincolo de vecinătate există un strat suplimentar, în care relaţia este întemeiată pe imperativul ideologic de tip etnic, acela al „reproducerii etnice maghiare”. Un rol important în afirmarea comunităţii, în special a celei imaginate maghiare, o au şcoala, administraţia şi biserica. Acestea pot disloca sau polariza comunităţile prin limbă, respectiv prin credinţă, în decurs de câteva decade. Cazul Doboi din Plăieşii de Jos este printre cele mai relevante din acest punct de vedere. Problema realităţii contemporane este că, deşi comunităţile locale împart un fond comun de convieţuire materială şi spirituală, ideologia dominantă îl utilizează ca şi instrument de separare prin promovarea unei singure comunităţi în spaţiul public şi economic. Una dintre comunităţi se transformă din partener, în comunitate imaginată dominantă, iar cealaltă se dizolvă. (…) Deşi românii sunt majoritari în România, datorită configuraţiei administrative, educaţionale, economice şi politice din judeţele Harghita şi Covasna, românii au statut de facto de minoritate locală. Pe lângă discriminarea negativă la care sunt supuşi în plan local, populaţia românească din cele două judeţe este discriminată negativ în mass media şi politica naţională, în sensul că nu are acces la exprimarea intereselor şi problematicii sale.” Această cercetare foarte serioasă, bine documentată și argumentată, ar trebui să dea serios de gândit decidenților politici. Se mai poate face ceva pentru românii din Harghita, Covasna și parțial Mureș? Ce anume și cum? Sau poate e prea târziu și nu mai merită efortul pentru că, oricum, zarurile au fost aruncate…
Lasă un răspuns