Planul „Merkel-Sarkozy” – între recapitalizarea FMI şi roata finanţării paneuropene

După cum sună planul de „salvare” a zonei euro, acest plan Merkel-Sarkozy, mai că îţi vine să crezi că pe acolo şi-a băgat coada şi necuratul. Adică, al nostru, pentru că prea seamănă acest plan (împachetat pompos) cu un plan de salvare de tip CAR Cooperatist, dacă nu chiar bancă ţigănească. Prea seamănă acesta cu măsurile financiare de rostolire a datoriilor şi crizelor, inclusiv cele de încredere, dintre instituţii, dintre stat şi mediul privat, dintre bănci şi clienţi, de pe la noi. Prea seamănă cu măsurile aplicate de Emil Boc în cel mai slab mecanism de configurare a echilibrului dintre cheltuieli şi venituri pe seama rostogolirii împrumuturilor ca sursă de finanţare a funcţionării statului.

Astfel, planul de salvare a zonei euro este, de fapt, o simplă proiecţie de „roată ţigănească”. O participare colectivă, aparent solidară dar de fapt impusă, de salvare rând pe rând, cu fondurile acumulate, a fiecărei economii europene ajunse în prag de colaps.

Desigur, rămâne o chestiune de dezbatere ulterioară construirii acestui mecanism de colectare: cine va avea întâietate? Cine va sări peste rând pentru a beneficia de fonduri şi a nu-şi adânci mai rău criza? Şi, mai ales, care dintre ţările non-euro participante, va beneficia (vreodată) de acest plan?

Un plan ce seamănă izbitor cu mecanismul primitiv de rostogolire a datoriilor (şi de amânare a înfruntării realităţii economice şi financiare) utilizat decătre guvernul Boc.

De aceea, nu poţi să nu te întrebi, care a fost de fapt contribuţia lui Traian Băsescu la această decizie a celor doi grei ai Europei? Poate că, de data aceasta, ideile lui au prins. Şi poate nu întâmplător preşedintele îngâna refrene pe coridoarele de la Bruxelles. Pentru că, în nici un caz, situaţia din ţară nu îl putea face să fredonze…

În mod serios, însă, nu putem să ignorăm că această criză de încredere în care s-a transfomat de fapt criza datoriilor („suverane” cu scopul probabil de a elimina noţiunea de suveranitate odată cu amânarea declicului final al crizei) pare a se transfoma la rându-i într-o criză a orgoliilor. Pentru că mult prea repede s-a trecut de la planul de salvare al Germaniei şi Franţei la planul de salvare al lui „Merkel şi Sarkozy”. Mult prea multă personalizare în această lume rece a măsurilor economice şi financiare pentru a nu suspecta un conflict de orgoli.

Din păcate, orice nume ar purta planul de salvare a zonei euro, şi oricât ar fi de „personalizat”, şi oricine ar fi avut ideea acestei rostogoliri a datoriilor suverane în cercul vicios al unei „roţi de împrumut” paneuropean, lucrurile nu sunt deloc salvate. Pentru că nu s-a obţinut decât o amânare a inevitabilului, o rostogolire a datoriilor care, deşi pare să treacă precum bulgărele prin fiecare ţară, va deveni din ce în ce mai mare. Până în clipa în care nu se va mai putea rostogoli şi va înghiţi întreaga Europă.

De fapt, liderii Europei şi-au acordat doar un răgaz, cu un cost enorm însă, sperând într-o minune economică. Sperând fie în apariţia unei soluţii salvatoare din partea unui economist care să revoluţioneze ceea ce Marx a dat de înţeles că nu mai poate fi revoluţionat, fie încercând să împingă responsabilitatea proprie, acţiune specifică naturii umane, dincolo de mandatele lor.

Nu putem însă să nu facem o corelare între eforturile Germaniei de a încropi această roată paneuropeană, de colectare a unui fond de capitalizare în favoarea FMI, care va deveni şi cel ce va gestiona repartizarea fondurilor de supravieţuire, şi faptul că Germania este cea care, nu cu mult timp în urmă, salva FMI de la faliment printr-un împrumut dat de Banca Centrală a Germaniei.

Se uită prea uşor faptul că acum doi ani FMI era în colaps iar Germania salva instituţia. Nu unchiul Sam…

Or, Germania trebuie să-şi recupereze „investiţia”. Nu atât ca bani colectaţi prin superforţa financiară care va deveni FMI, ci prin extinderea influenţei sale decizonale asupra Europei. Şi nu poţi să nu te gândeşti că în spate nu este decât un nou plan de împărţire economică a Europei, un „post marshall”, în care s-a implicat şi Franţa. Un plan care, plecând de la criza datorilor suverane să justifice supracapitalizarea FMI. Un organism care va deveni, prin forţa de a decide cine supravieţuieşte în Europa de mâine, mai puternic poate decât multe instituţii europene…

Astfel, Europa anilor 2012-2013 nu va fi nicidecum o Europă controlată de corporaţii, ci o Europă la îndemâna finanţiştilor FMI. Un FMI devenit finanţator al întregii zone europene, al unei Europe în care adevăraţii ei lideri nu vor mai fi nici preşedinţii statelor puternice, nici cei ai organizaţiilor europene, ci şeful FMI. Căci, aşa cum în România, Jeffie Franks a devenit un premier nenumit al ţării, tot aşa la nivel european şefa FMI ar putea deveni preşedinta nenumită a Uniunii Europene. (Să nu uităm rocada de premieri din Europa, la noi una de „catifea”, Emil Boc cedând lejer prerogativele sale lui Jeffie Franks, în restul Europei fiind nevoie de descălecări forţate, locul acestor premieri fiind luat de personaje apropiate intereselor FMI sau a altor instituții financiare internaționale).

Pentru noi, lucrurile sunt însă şi mai dureroase. Pentru că, de unde eram în culmea fericirii că Germania va trebui să ne restituie câteva miliarde din reevaluarea unor contracte economice neachitate din 1935, ce se ridicau în 1944 la un miliard de mărci (echivalent astăzi cu circa 19 miliarde de euro), prin politica de aservire a lui Traian Băsescu, de ofertare a acestuia a disponibilităţi României (dincolo de decizia parlamentului şi a poporului) de a sprijini financiar planul german de salvare a zonei euro, acum vom ajunge să scoatem noi din buzunar bani.

Desigur, este posibil ca deloc întâmplător, președintele să ne tot spună acum că, de fapt, această participare la salvarea zonei euro nu ne costă nimic. Poate că şi-a asumat deja în faţa Germaniei faptul că România nu va emite pretenţii vizavi de aceea datorie istorică, participând în schimb la „salvarea Europei” fără o contribuţie finanaciară imediată. Orice este posibil din partea lui Traian Băsescu, în acest fel explicându-se şi felul în care șeful statului ne aruncă în faţă faptul că nu are timp de dezbateri publice pe această chestiune.

El a decis că interesul economic imediat (al lui, al felului de a se insinua, cu orice preţ, printre greii Europei) prevalează normei democratice a dezbaterii publice. Se leagă de ceea ce a făcut Emil Boc în clipa în care a decis, ca profesor de drept, că interesul economic prevalează normei juridice. Şi ne-a încălţat democraţia cu bocancii plini de noroi ai ordonanţelor de urgenţă având conţinut anticonstituţional şi antijuridic.

De aceea, încă din momentul angajării României ca parte a planului Merkel-Sarkozy, fără a fi întrebat Țara, trebuia pusă problema suspendării lui Traian Băsescu. A călcat în picioare suveranitatea decizională a poporului, a eliminat naţiunea din dezbateri, a încălcat Constituţia în toate articolele ei, a şters cu justiţia şi normele de drept transformate în cârpe praful mitocăniei.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*