De câteva zile adie a primăvară. Iarba s-a tupilat și nu știe ce să creadă, copacii își zburătăcesc nările spre acoperișurile cerului. În această incertitudine toți așteaptă o schimbare. Dar să nu uităm că suntem abia la început de Decembrie și pe iarna asta nu avea de unde s-o mănânce lupul.
Și nu știu cum, urcând dealul Strătanului din imediata apropiere a casei mele, m-am oprit să-mi trag sufletul și de sus, de la înălțimea păsării în zbor, mi s-a deschis panorama unei văi adânci cu sălcii puse pe șotii, gata-gata să se descarce de verdeață. Pe acel șes întins, ce duce pâraie spre râul Bâc, am stat de vorbă cu oameni care nu mai sunt. Aici, noi o ceată de copii, am fost filmați în filmul-poveste ”Andrieș”. Aici am ascultat vorba sfătoasă a lui Emil Loteanu, cu un an înainte de plecarea sa fulgerătoare. Venise la vila actorului Grigore Grigoriu, cel care a jucat în filmele lui Loteanu—”Șatra”, ”Lăutarii”, ”Ana Pavlova”, ”Tandra și gingașa mea fiară”… Iată și ceva gânduri, însăilate într-un blocnotes de al meu și care sunt frumoase ca o primăvară.
”Eu mă simțeam foarte bine printre oamenii mai în vârstă. Și chiar duelând verbal cu Andrei Lupan, până la urmă, am ajuns să fim foarte buni prieteni. Acești oameni erau descălecători . Eu cred că foarte mult am luat de la Bucov, Lupan, Busuioc. Ei au fost purtători de cultură. Ei au dus bătălia spirituală a Basarabiei, bazată pe o mare cultură națională și internațională. Erau intelectualii care au despicat și negura în vremurile de mare încordare socială și politică.
Valul de cultură înseamnă mulți oameni, înseamnă necesitatea acută a societății de foamea de cultură, este bucuria de a descoperi un talent, de a descoperi multe talente, fiindcă sunt mari izvoarele unui popor.
Păcat că dintr-o republică care a știut să facă filme, acum nu se mai fac. Pentru bunii gospodari nu este un buget mare crearea unui film, dar zgârcenia, opacitatea și acest mare jaf național este tragica pagină de istorie națională.
Cine știe la ora asta de un Vladimir Belistov care traducea cu atâta râvnă de o frumusețe rară operele străine în limba noastră. Era viața multiplă. Marea generație a lui Igor Crețu, care nu este numai un poet sau un om al literaturii, ci este o valoare spirituală. Sunt oameni care au creat umăr la umăr punctul de sprijin al epocii și al poporului. Și eu nu văd astăzi oameni care ar face aceeași treabă cu setea și cu dragostea ce a mai rămas pentru Moldova.
Uitați-vă: nici ovreii, nici armenii nu au plecat în bejenie, au plecat doar ai noștri peste hotare. În Moldova era totdeauna un echilibru între valorile naționale și cele internaționale. Adică să faci ceva, care ieșit pe scena lumii să spună: ”Ce talentați sunt oamenii de pe acest pământ! Ce frumoase sunt poveștile astea!”
Marea mea părere de rău este că nu am știut să ducem mai departe ceea ce am avut. Am avut o vână de aur care s-a pierdut”…
Nostalgia marelui Emil Loteanu o înțelegem perfect. S-au perindat marii actori, au trecut la cele veșnice cântăreți de seamă. Teatrele noastre nu mai vin în toi de vară pe la casele de cultură, ziarele și revistele ajung cu greu la vederea sătenilor. Ce-i de făcut? Poate că afară e alt veac și noi am rămas de car și de căruță…
Lasă un răspuns