Contrar ideii larg răspândite, noţiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezintă un concept filozofic, politic, social şi juridic. Acest fapt a făcut ca ele să nu constituie o temă de cercetare teologică, excepţie făcând Teologia Morală care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o invenţie a secolului XX ci au apărut ca idee încă din antichitate fiind numite la romani şi la greci „drepturi naturale” însă în formă incipient codificată au apărut odată cu declaraţia drepturilor cetăţenilor din Virginia în anul 1776 şi introduse ulterior în Declaraţia de independentă din 4 iulie 1776. Această declaraţie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viaţă, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea liberă a religiei (îndeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Câţiva ani mai târziu, în Franţa anului 1789 apare Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului ca expresie a Revoluţiei franceze, mişcare prin excelenţă atee, care şi-a pus amprenta asupra declaraţiei înlocuindu-L pe Dumnezeu cu „Fiinţa supremă”. În ce priveşte religia, această declaraţie spune că „nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu condiţia să nu tulbure ordinea publică stabilită prin lege”.
Pe ruinele celui de-al doilea Război Mondial şi ca urmare a descoperirii atrocităţilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptată de ONU Declaraţia universală a drepturilor omului. Ea consacră mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile şi politice (dreptul la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi supus torturii, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la proprietate, la libertatea conştiinţei, a religiei, a exprimării, etc.), drepturi sociale, culturale şi economice (dreptul la muncă, la remuneraţie echitabilă, la protecţia mamei şi copilului, etc.).
Trebuie remarcată o zisă evoluţie în declararea acestor drepturi. Dacă în declaraţia de la Virginia apărea noţiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare în Declaraţia franceză ci este înlocuită cu aceea de Fiinţă supremă, iar în Declaraţia ONU ideea divinităţii dispare definitiv fiind înlocuită cu aceea de natură umană. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenţă protestanţi, că drepturile omului sunt un produs prin excelenţă creştin, în care s-ar regăsi elementele fundamentale ale mesajului biblic, să se infirme. Este adevărat că Declaraţiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revoluţionare, dar la fel de adevărat este şi faptul că ele s-au realizat într-un context politic şi social care nu avea nimic în comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaraţii precum şi acceptarea lor pe scară universală nu urmăreşte decât eliberarea individului de determinările exterioare, deci şi de Dumnezeu.
Există, fără discuţie, şi aspecte pozitive ale acestor declaraţii şi anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai înaltă valoare a lumii ceea ce înseamnă că nimeni nu are voie sa impieteze în vreun fel asupra integrităţii şi libertăţii ei, însă această valoare umană rămâne problematică în stadiul ei de ultim reper, atâta vreme cât pe acest loc nu se află Dumnezeu. Cu toată buna intenţie a Declaraţiei Americane, sclavia negrilor şi comerţul cu carne vie a continuat încă vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaraţiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale cărei urmări le cunoaştem şi nu în ultimul rând, cu toata ratificarea mondială a Declaraţiei ONU, în numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntări armate generatoare de atrocităţi, cum a fost cazul războiului din Kosovo.
Ar fi greşit sa negăm orice influenţă creştina în privinţa amintitelor declaraţii, mai ales a celei americane însă mai trebuie să amintim şi poziţia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaraţia Americană drept una protestantă şi Declaraţia Franceză drept una masonică, ambele îndreptate în mod nemijlocit împotriva Bisericii Apusene.
Dacă la început declaraţiile amintite au urmărit un scop nobil în sine, asistăm astăzi la o ideologizare exagerată a acestei noţiuni de drepturi ale omului. Dacă în vremurile medievale în Europa Occidentala s-a putut naşte Inchiziţia, o instituţie care nu se mai cere definită, în veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internaţionale care în numele drepturilor unui om abstract sacrifică oameni concreţi; drepturile omului enunţate iniţial ca îndreptar pentru respectarea vieţii, libertăţii şi demnităţii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive în norme negative fiind invocate ori de cate ori o ţară sau un regim politic nu se comportă cu obedienţă necesară vis-a-vis de puternicii zilei şi de opiniile lor. În această ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibilă din momentul în care se consideră că nu mai există nici un criteriu superior la care să se raporteze acţiunile omului. În momentul în care Revelaţia este relativizată şi trecută în planul privat al credinţei, drepturile omului, care iniţial erau norme neinterpretabile, se supun interpretării şi atunci o faptă oarecare poate să apară ca bună sau rea în funcţie de criteriul interpretării.
Astfel, avortul apare ca o faptă condamnabilă dacă se consideră că prin ea se atentează la viaţa zămislită în trupul femeii, dar apare şi ca fapta „normală” dacă se ia în considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcină ca fiind dorită şi benefică pentru ea sau de a o considera nedorită în contextul vieţii ei sociale, deci pasibilă suprimării.
Drepturilor omului trebuie să le recunoaştem şi aspecte benefice, fie şi numai dacă facem referire la răsturnarea regimurilor totalitare, la recunoaşterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul îl poate exercita asupra guvernanţilor prin mecanismul votului liber, dar în acelaşi timp în faţa exagerărilor şi ideologizării Biserica trebuie să ia atitudine, nu în sensul cenzurării lor, ci în virtutea exercitării rolului ei de a fi purtătoarea şi expresia vie a Revelaţiei netrecătoare. Biserica nu poate sta nepăsătoare în faţa încercărilor de a prezenta anormalul drept normal, în faţa decadenţei naturii umane şi a întunecării chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostituţia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie să ia poziţie critică pornită din convingerea că are datoria să vegheze asupra stării morale a societăţii, asupra vieţii persoanei în direcţia păstrării ei pe calea către îndumnezeire.
Acţiunea critică a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie înţeleasă în sensul încercării ei de a restrânge aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie înţeleasă în sensul îndatoririi ei de a fi cale de unire între creat şi necreat, în sensul de a fi spaţiu de recapitulare şi îndumnezeire a Cosmosului, în sensul de a fi spaţiul de comuniune al persoanei. De pe aceste poziţii trebuie înţeleasă încercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societăţii umane prin promovarea individualismului absolut, căci ideologizarea drepturilor omului atrage după sine această atomizare în sensul că nu se mai urmăreşte sănătatea întregului, nu se mai vede pădurea din cauza copacilor, ci se promovează autodeterminarea individului, autonomia lui în raport cu orice realitate exterioară.
Lasă un răspuns