Simfopoem

Se dedică actorului Sandu Aristin-Cupcea

I

Veacuri la rînd  trăiesc fără de Țară,

De  toate am și tihnă n-am măcar.

Pustia m-a-nfiat  a  mia oară

Și  Țara  nu mi-o dă nici un barbar.

 

Nici Franțiile multe  de pe lume,

Nici Romele cu ne-ntîlnit parfum

Nu pot să-mi dea cel mai etern renume

Dacă n-o am pe cea pierdută-n scrum!

 

Un scrum mocnind în inima-ntristată

Și gata  să-nflorească-n foc din nou,

Cît clopotul ce sunt o să mai bată

Cu-al său prea nobil și străvechi ecou.

 

Un scrum de stea, de flacără albastră

În candela Unirii unui neam

Sortit să fie Atlantida noastră,

Dar și Ierusalimul ce-l visam!

 

II

Veacuri la rînd trăiesc fără de Țară,

Artist la porți de beznă clopotind,

Cînd tancurie Urii ne-nconjoară

Și eu, printre  acestea, nesfîrșind,

 

Îl chem pe cel Preasfînt din veșnicie

Să bată-n poarta sufletului meu

Și peste tot ce fost-ai, Românie,

Să dea cu apă vie Dumnezeu.

 

Să-nvii din scrum, la geamul străiniei

Din  casa nopții unde zac, plîngînd,

Cerîndu-te din brațele  Mesiei

Să-mi poți fi, Țară, ultimul meu gînd!

 

Și taină să-mi rămîi, numai nu rană

Din care bea-vor cerbii fericiți,

Să-mi pui sub creștet stea basarabeană

Și-n veci să nu murim dezmoșteniți!

 

III

 

Veacuri la rînd trăiesc fără de Țară,

Mi-i  inima  un post vamal deschis,

Pe care plînsetul îl  împresoară,

Dar fără  pașaport  e interzis.

 

Popor de lacrimi, ce tot curg să steie

Din vamă-n vamă, ca-ntr-un parastas

Cu soarta mea, ce-a îmblînzit tranșeie

Și ne-ncetat pe vîrf de lance-a ars!

 

Am obosit, și tot mai am putere

Să lupt contra eternelor stihii

Și strîng la piept, ca pe o mîngîiere,

Acest pămînt cu glas de veșnicii.

 

Mi-i  fruntea turlă grea, mănăstirească,

Cununa mi-i  de spini, dar mi-o suport,

Din umeri munții simt  cum prind să-mi crească,

Sub pleoape Prutu-și caută un port!

 

IV

 

Veacuri la rînd trăiesc fără de Țară,

Și parcă n-aș trăi în nici un fel.

Îți scriu, și-atuncea  sufletul meu zboară,

O clipă preschimbată-n porumbel.

 

De-atîta plîns mi-s sfîșiați ficații

Și vrînd la pieptul Țării să m-arunc

Mă frînge Dunărea, mă dor Carpații

Și Marea plînge-n mine ca un prunc.

 

Și-oricît voiesc, nu mi se dă o Țară

Cu foșnet de vecie în viori,

Să-mi legene mîhnirea-ntîia oară

Privirea ei, născînd privighetori,

 

Și-n zori, cînd am s-o știu tot mai aproape

Venind în zbor cu visu-mi împlinit,

Chema-voi Nistrul ca un cer pe pleoape

Și m-oi zidi în voi, de n-ați murit…

 

V

Veacuri la rînd ferice-oi fi cu Țară

Și dintr-o stea de dor voi auzi

Cetățile din toți cum se-nfioară

Și România se va întregi!

 

Potop va fi de cîntec în cascade

Și Adevărul cu-n drapel în mîini

O să mă caute pe baricade

Și-n sufletele voastre de români.

 

Dar pentru mine orișice ocheadă

Îmi va fi cunoscută dintr-un veac,

Pe care l-am trăit în miez de stradă

Și unde  Poezia mi-a fost Leac.

 

Un Leac pentru o boală fără nume,

De care, în sfîrșit, m-am vindecat,

Și din pridvorul Cerului pot spune:

“Vezi, Doamne, România, a-nviat!”

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*