Ce fel de stat îl lăsăm pe Traian Băsescu să construiască în proiectul lui de „reformare”? Ce fel de stat îi permitem să înalţe din ruinele a ceea ce desfinţează acum, segment cu segment, în experimentul lui megalomanic pus la picioarele intereselor FMI şi, mai nou, ale axei căreia, mai agârţ, îi dădea cu tifla în favoarea unchiului Sam (axa franco-germană reconfigurată azi spre capitalizarea FMI pe seama statelor „falite”)?
Ce fel de stat-experiment, ca structură de identificare a celor mai eficiente metode de control al mecanismelor financiar-structurale ale unei ţări (şi de determinare, dincolo de victimele „colaterale” din cadrul procesului de reformare a statului, bolnavi, bebeluşi, gravide, pensionari, a nivelului maxim de suportabilitate a unei populaţii pauperizate în „lupta” anticriză) croieşte acelaşi Traian Băsescu?
Răspunsul este tot mai evident, şi, deşi îi simţim deja primele răni datorate instrumentelor de opresiune, pare că tot nu înţelegem ce avem de făcut pentru a opri acest dezmâţ al trădătorilor şi vânzătorilor de ţară.
„Statul minimal” al lui Traian Băsescu este de fapt o formă patologică extinsă a statului poliţienesc. Un suprastat ce se construieşte în jurul şi peste noi. Un stat în care copii noştri sunt obişnuiţi cu sentimentul necesităţii controlului a priori, iar pentru asta le „asigurăm” de la vârste fragede instrumentele torturii de mai târziu a individului. Le dăm matricole electronice, montăm camere video de supraveghere, promovăm identificarea digitală la intrarea în scoli, ba chiar amprentarea încă de la naştere.
Totul pentru a-i obişnui cu supunerea. O „aclimatizare” socială a celor aflaţi în curs de formare a personalităţi cu timorarea. Cu teama de instrumentele şi posibilităţile statului poliţienesc. Îi obişnuim cu instrumentele cvasicontrolului electronic care, deşi se bucură acum de acceptul părinţilor (convinşi fiind că, în acest fel, partea lor de vinovăţie din procesul de degradare a educaţiei se va şterge de la sine) pune cărămizile noilor ziduri menite a-i ţine ferecaţi pe cetăţenii de mâine.
Noi graniţe se construiesc dară în jurul României, iar îndârjirea în a le vedea ridicate vine din interior prin comanda dată de la vârful actualei puteri. Pentru că, deloc paradoxal, oricâte matricole electronice, camere video şi sisteme de amprentări digitale se vor fi creat, acestea nu vor servi părinţilor în efortul lor de a-şi supraveghea odraslele, ci vor fi folosite Statului „reformat”, instituţiilor sale viitoare, pentru a controla eficient cetăţenii de mâine. Cu o eficienţă incomparabilă cu supravgherea din galena telefonului de acum două decenii.
Astfel, nu părinţii, nici bunicii şi nici măcar şcoala nu vor fi aceia ce vor beneficia de rezultatele „muncii de supraveghere”, ci, prin ei, intermediari naivi şi supuşi, Statul va fi beneficiarul unic.
Şi ce încredere să mai în Traian Băsescu că va apăra acest popor când, deşi a depus un jurământ, el nu are nici măcar minima decenţa de a-i respecta acestuia poate ultimele sale decizii suverane? Ce încredere să mai ai în guvern, care a depus la rându-i un jurământ, când acesta nu este în stare să pună în aplicare sigura decizie la care a avut acces poporul în mandatul său. Referendumul. Pentru că dacă puterea, cedând în faţa şantajului maghiar, a ajuns să tergiverseze aplicarea unei decizii a cetăţenilor, dacă această putere nu mai respectă referendumul românilor (în schimb, este gata să dea curs „deciziilor” referendumurilor neconstituţionale ale minorităţilor), ce încredere să mai ai când vine vorba de viitorul ţării?!
De fapt, noi nu mai avem de multă vreme un preşedinte în fruntea ţării… Şi nu suntem reprezentaţi la întâlnirile cu oficialii Europei de un şef de stat… Avem un personaj care maimuţăreşte despotismul în faţa noastră, dar care, dincolo de graniţe, nu face nici măcar cât o paiaţă dn târgul de butaforii.
Dar nu vedem toate acestea… Nu pricepem mesajele pe care, striviţi în propria-i ţară de cizma despotismului, ni le dau alţii.
Or, dacă şi alţii s-au săturat de clanul Băsescu, noi ce mai aşteptăm?
Oare nici măcar „confundarea” în plenul Parlamentului European a tinerei Elena B. cu hoaşca tiranului moartă acum două decenii nu ne spune nimic? Nu vedem mesajele din ce în ce mai puţin discrete pe care ni le dau oficiali străini vizavi de despotismul care prinde contur în România.
Şi atunci, oare nu a e vremea să punem oprelişte acţiunilor unui personaj care, învăluit în aura pe care şi-a construit-o, în imaginaţia sa, de „salvator”, şi nu doar al României, ci al întregii Europe, şi-a permis să terfelească o ţară prin mitocăniile sale de port? Pentru că recenta reacţie a poliţiştilor danezi faţă de turiştii români nu a venit dintr-un exces de zel. Ci a fost un replică pe care Olanda, nu-l putea da, de la nivel înalt, pe aceeaşi linie a mitocăniei băsiste. O puteau face însă lejer, şi fără riscul de a genera conflicte diplomatice grave (la nivelul celui care ne-a expus Traian Băsescu), vecinii lor danezi. Şi poate de aceea poliţiştii danezi s-au comportat cu turiştii români cu o mitocănie cel puţin egală mitocăniei pe care o revarsă Traian Băsescu (această paiaţă ce se închipuie un fel Lăpuşneanu, Cuza şi Ţepeş la un loc!) asupra „duşmanului” său de pretutindeni..
Evident, consecvent singurului principiu pe care pare a-l respecta, acela de a linge acolo unde a scuipat (marinăreşte), şi după cum a ştiut să se dea pe brazdă în relaţia cu Sarkozy şi Merkel, la un cost viitor imens pentru România, tot aşa va face Traian Băsescu şi cu Olanda ori Danemarca. Azi îi înjură, mâine îi va considera prietenii lui! Atât de buni prieteni că le va da şi ceva „firimituri” din ţară să întărească prietenia.
Am ajuns de râsul Europei. Cu un preşedinte „despotic” pe ecranele mogulilor, dar umil pe covoarele Bruxelle-ului. Poate şi pentru faptul că nu orice bufon poate fi despot, dar orice despot poate deveni o paiaţă…
Or, cu Traian Băsescu în fruntea ţării, pe fundalul angoaselor interstatale pe care le va genera accentuarea crizei, vom ajunge să nu ne mai suporte nici o ţară. Mai ales că în aşa hal face Traian Băsescu pe preşedintele şi liderul european „jucător” că o să ajungă să ne urască nu numai Europa, ţară după ţară, după ce a încercat să ne facă să ne urâm între noi, ci întreaga lume…
Lasă un răspuns