Sărbătorile bat la uşă şi mă gîndesc la găştile bogătaşilor şi afaceriştilor cheflii. În fiecare an încearcă să ne ia ochii de la sfinţenie şi credinţă. Cataloagele cu reclame dau pe dinafara din cutiile poştale, împînzesc scările blocurilor, numai că nu ne trag de mînecă spre marile marcheturi împodobite ca la Las Vegas – surse de îmbuibare pentru magnaţii străini, în timp ce numărul săracilor creşte, iar periferiile societăţii zac în mizerie.
Guvernul stoarce tot timpul anului de la cei mulţi şi slabi şi n-am să înţeleg nici în ruptul capului de ce nu se taie din veniturile de zeci, poate de sute de mii de euro ale miniştrilor şi ministreselor, ale politicienilor corupţi, care au dus ţara de rîpă; de ce nu li se confiscă toate conturile încărcate prin fraudă, de ce nu le sînt scoase la licitaţie colosalele averi, maşinile şi vilele de lux, pentru care românul a strîns cureaua ca să aibă şi el bucate mai bune pe masă de Crăciun şi de Anul Nou. Febra cumpărăturilor a început, reporterii îşi adună material, fac sondaje stradale, întrebă trecătorii ce cadouri ar face celor apropiaţi. Unii recomandă o carte, alţii haine la modă. Eu am fost cuminte anul acesta, aşa că, poate, Moş Crăciun se va vorbi cu Moşii care au trecut, adică Nicolae şi Andrei, vor pune mînă de la mînă şi voi primi ce-mi doresc.
Cum de Crăciun trebuie să facem şi fapte bune, îi donez lui Franks de România cele două stele din Univers şi parcela de pe lună, care îmi poartă numele cu act de proprietate. Şi aşa nu mă ajută cu nimic pe Pămînt. Poate îi potolesc hămeseala şi lăcomia. Autobuzul nu poate ajunge în spaţiu, maşina mea veche e neputincioasă, aşadar, urc în tren şi o şterg în lumea tradiţiei, departe de zgomotul oraşului. Ca un om liniştit voi medita la ora crepusculului în faţa unei sobe reale şi, ca să-mi accelerez meditaţia, mă voi uita din podul casei la brazii din pădure pînă în momentul cînd mi se vor părea luminaţi. Deşi în zilele noastre nu se mai petrec asemenea minuni, n-aş tăia brazii nici măcar pentru propria filosofie. Însă, cum filosofia nu este decît în mod izolat legată de actualitate, tăiatul brazilor are caracterul unei ecuaţii comerciale, iar pe Moş Crăciun îl interesează unde petrec eu sărbătorile, în felul în care un impiegat de mişcare ar fi interesat de coafurile femeilor din secolul al VIII-lea, înainte de Hristos. Crăciunul nu e o specializare cum e literatura, medicina sau ştiinţele naturale, credinţa şi tradiţia fiind două forţe care îşi dispută filosofia înţeleptului şi a risipitorului. Brazii sacrificaţi pe altarul sărbătorilor stau la răspîntia dintre nevoie şi iraţionalitate, prima posibilitate însemnînd cîştig, a doua, fidelizarea tăiatului de păduri, implicit, un atentat la fiinţarea naturii. Pentru că am aflat la timp că, invizibil şi de neatins, Dumnezeu rămîne de veghe asupra fiinţelor mărunte, astfel ca şi ele să se bucure, nu voi pierde trenul, deci nu voi ciocni o cupă de şampanie cu lumea aceasta care se mişcă asimptotic. Mama mă priveşte chemător din rama în care mă ţine în poală.
Vorbăria inutilă de la oraş m-ar plictisi de sărbători, televizorul m-ar dispera cu manele şi femei siliconate. De fapt, cine ar avea de vorbit cu un tocilar ca mine, cînd toţi chefuiesc pînă în 7 ianuarie, atît cît se întind sărbătorile la români: de pe 30 noiembrie, pînă la Sfîntul Ioan; şi dă-i şi chefuieşte şi dă-i şi chefuieşte, pînă suflă vîntul în cămări, în buzunare şi în suflet! De sărbători, românul mănîncă mai bine, mai mult şi mai scump decît în timpul anului. Eu mă voi bucura de scîrţîitul porţii de lemn, de amiaza de decembrie scursă din ţurţuri după deal. Teoriile literare complexe şi formulele despre cît de bine şi-a conceput autorul cutare romanul, sau cartea de poeme, vor intra în hibernare. La curtea bunicilor miroase a lemn nou, iar mamei nu i-a dispărut zîmbetul de pe buze cînd frămîntă cozonacii. Sarmalele nu sînt grase, vinul e stors din bolta de pe aleea din curtea casei şi are gust de împărtăşanie. Ninsoarea şi pluguşorul copiilor mă vor încredinţa că mess-ul e închis, iar spiritul meu, liber. Am prieteni în listă care ţin lampa aprinsă permanent, dar sînt în pat şi sforăie cu avatarul treaz, la datorie, pefir zi şi noapte, cu statusuri unicat, gen: sînt aici şi nu prea, lăsaţi mesaj, dar nu deranjaţi et caetera. Dacă ar primi un buzz, ar sări ca arşi, crezînd că-i Moş Crăciun.
Cît e de trist faptul că mulţi români sînt apăsaţi de sărăcie. Bat clopotele la biserica din sat, copiii au început cu aho-aho! Numai în ziare, la televizor, pe stradă, pe monitor, lucrurile curg de-a valma, vremea şi oamenii nu mai ştiu să se oprească. La mulţi ani!, îţi zic, om bun, eu nu sînt aşa de vorbăreaţă, plus că trec printr-o frumoasă catastrofă, aici, în deal. Nu mai ştiu pluguşorul, la ferestre s-au aprins brazii şi am senzaţia că aud cîntece de îngeri cu glasuri de copii eterni. Minutele sînt parcă la limită, apăs pe claviatură, degetele funcţionează, notele zboară – baloane albe între Dumnezeu şi zmeie…
Iarna viitoare îmi doresc să ajung din deal în vale, într-un golfuleţ liniştit de pe plajă, mult mai frumos decît noua Vamă veche, intoxicată de beţivi, drogaţi şi rock nebunesc, unde, parol!, un poet, cică, disident şi peltic mânîncă cu toată faţa calcan cu năsturei. Vreau să mă desfăt privind lebedele pripăşite în pragul cherhanalei, poate o să dialoghez cu poetul bogătaş şi tupeist, căruia Vântul i-a virat verzişori în cont, poetul vulgar şi incult, răsărit din disidenţa coatelor ascuţite. Dacă nu cumva m-o înjura, cum obişnuia şi cu alţii la emisiunile de lemn tănase. „Onoarea mea, domn judecător… şi clondirul cu mastică”… de la ferma sa.
Lasă un răspuns