Reputatul publicist și poet Traian Vasilcău despre tânărul poet Dionisiu Popuiac

 

„Răsfoind” deunăzi platforma electronică de comentarii, bloguri și opinii VoxPublika în care se întrec în scrieri și sentimente profund românești cei mai buni frații de peste Prut, mi-am împiedicat privirile de un scurt text sfârșind cu o poezioară și de două nume: Traian Vasilcău, reputat poet, publicist și militant unionist basarabean, colaborator valoros al revistei Națiunea, și Dionisiu Popuiac, un nume inedit peste care privirile mi s-au încăpățânat să treacă indiferente.

Aveam, astfel, să-l descopăr pe cel despre  care Traian Vasilcău spune: ”…Am fost descoperit de-o veste, ce mi-a descoperit, la rîndul ei, un …poet, parcă venit din vremi străbune  de cronicari. Acesta  se numește Dionisiu Popuiac, are 18 ani și este elev în clasa a XII-a, profil Uman, la Liceul  temerar “Lucian Blaga” din Tiraspol, condus vitejește de dl Ion Iovcev. Nu m-a mirat faptul că a expediat poemele sale la o armată întreagă de ziare și portaluri din Basarabia și din Țară, care nu s-au prea grăbit să i le publice. M-a mirat că printre atîtea instituții media, ce-au fost binecuvîntate cu această veste, sunt și eu, un poet fără de Patrie, dar cu Patria pururi în gînd. Și odată ce Dionisiu  a mizat și pe instituția ce ÎNCĂ nu sunt, n-am fost în stare să-i refuz dreptul sacramental la zbor, la primul său zbor adevărat spre cerul imens al literaturii din veșnică Patria sa. Dumnezeu să citească și El, bucuros că și  unul din poemele  poetului român din Tiraspol, pre nume Dionisiu Popuiac, a salvat omenirea de la propria sa înhumare în neant, la 11.11.2011. Mijește  de zi peste Basarabia, peste Transnistria, peste întreagă  Patria noastră… Se deschid porțile lumii acesteia… Intră, domnule poet, intră cu sfiala caracteristică vîrstei ce-o ai, și bucură-te de frumusețile Cerului, printre care ni-i dat să trăim, să iubim și să-i înveșnicim pe ceilalți… Mulți și buni români, pentru care un veac e puțin să le-ngîni bucuria…de-a fi și de-a refi ce-am mai  fost. Și ce vom deveni  cu tot cu Țară!”.

Incitat de vorbele  minunate ale unui poet-copac despre un alt poet-lăstar tânăr, crud și  delicat, am citit poezia din coada frazelor maestrului și, recunosc, la prima vedere nu mi s-a părut a avea  motive de admirație specială pentru cele 14 versuri care alcătuiesc ”România Suverană”. Dar, la o a doua citire cu ochi crtitici și analitici, am înțeles motivele pentru care Traian Vasilcău a exultat la aflarea acestui tânăr despre care pot spune, la rândul meu, că este atipic, fără o stilistică definită, dar pare a fi deja un meșter priceput în construcția lirică, fiind ca un zidar-artist care pare să nu se preocupe prea mult de netezimile și rotunjimile edificiului, aruncând aparent haotic, la întâmplare cu mistria mortarul liric, dar, de fapt, comupând intenționat un model neuniform, rugos, colțos care, privit apoi la întreaga scară, devine un basorelief al cuvintelor contrastante, cu muchii, cu planuri și imperfecțiuni programate artistic. Este ca și cum, având tentația de a apropia prea mult ochii de o pânză pictată cu uleiuri groase, vei vedea doar denivelările cavernoase ale reliefului  haotic, și doar depărtându-te la distanța cuvenită vei descoperi opera, asperitatea artistică a picturii care pare că are viață și curge… Dionisiu Popuiac „pictează” liric original, inconfundabil,  în culori  păstoase și violente, parcă din cuțit… Dionisiu Popuiac scrie exemplar, patriotic, românește.

România Suverană

Trăsnet, zgomot peste mare, –
Strigă România Suverană!
Piere arma ce răsare
În ciocnirile de ţară.

Vin păgânii de-n-părtare,
Arma lor e colosală,
Moartea duc ei cenușie –
Nucleara prăbușire!

Roșu soare arde vatra,
Cerul cade în puhoi
Ce duce moartea,
Atmosfera se desface,
De acum –
România nu mai zace!

(Inspirat de stilul simbolist bacovian)

 

Omul este taina

Omul este taina cea primordială,
Nevăzută poate, – plina-i strălucire;
Naşterea-i profundă, moartea-i decisivă,
Ce avem o taină de creaţie întâia.

Dumnezeul Sfânt viaţa-i insuflară
Din materia fiinţei nevăzute, poate –
Omul e capodopera prim sacrală,
Unde e luată viaţa-n prea’nălţare.

Inima e cel mai scump ce are,
Răsare-n ea talentul-n floare,
Ce nu poate fi pus la îndoială
Nici de-un om fără greşeală.

Omul este taina unui suflet ‘nalt,
Creatorul mare al vieţii pe pământ;
Învăţând o viaţă – pentu o altă viaţă,
Plină de iubire şi de armonie.

Fosta făurită înfricoşătoarea taină,
Nevăzută poate, – plina-i strălucire;
Naşterea-i profundă, moartea-i decisivă,
Ce avem o taină de creaţie întâia.

 

Felicitare

– O! ce zi frumoasă este astăzi,
Duminica-n noiembrie a doua
Surioara mea a răsărit!
Ca o stea ce al şaptesprezecelea an ne luminează,
Cu zâmbetul ei fericit, cu ochii străluciţi şi veseli,
Biruind apusu-n asfinţit –
Ea din nou răsare,
Şi acuma când o felicit
Ea – Victoria se cheamă.

(Poezioară dedicată surorii mele Victoria la cei 17 ani împliniți)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*