„Întotdeauna am fost un tip care a deranjat…”

– se confesează inventatorul român Justin Capră –

– Acel copil care întindea mâinile şi colinda a zbor…

– Toată lumea visează că zboară. Ori, vedeţi dumneavoastră, zborul se poate obţine prin nenumărate metode. Din păcate noi nu le cunoaştem decât pe cele ştiute, clasice. Există studii care conduc la pierderea greutăţii, la levitaţie, experienţe pe care le-am urmărit cu un amic, Karl Johann Willd, şi mă gândesc la Henry Coandă care, folosind teoria spinului, a reuşit oarecum să realizeze o degravidiere substanţială a unor mase. Noi speram să obţinem un aparat de zbor fără aripi, fără sistemul clasic aeronautic. Eu lucram în vremea aceea la un dispozitiv pe care l-am numit propulsor cu impuls intern şi care, asemenea, viza micşorarea maselor unor obiecte. Împreună cu acest Johann Wild şi având la îndemână şi nişte cercetări cehe am reuşit să reducem aproape total greutatea unei vergele folosind una dintre teoriile vibraţiei, încât, recunosc că n-am apelat la clasicism, acesta, în afară de artă şi pictură nu-l accept, aşa, şi ce am conceput eu a fost ceva neconvenţional, în sensul că primul aparat de zbor brevetat s-a numit rucsac zburător. L-am brevetat cu trei ani şi şase luni înaintea lui Werner Moore de la Bell Corporation  şi înaintea lui Sefir Martin şi Rubin Chemix. Cu patru ani înaintea lor nu ştiam ce au să facă ei. La ora actuală se foloseşte în armată, la pompieri, la deplasări de intercapsulare în cosmos. Alte aparate de zbor au fost dotate cu jet sau cu aripi toroidale fluide altfel decât le-am brevetat, folosind nişte efecte numite efecte peliculare. Aşa încât nu m-am situat pe clasic. Clasicul m-a deranjat. Ideea ca să alergi pe câmp ca nebunul ca să decolez mi s-a părut total atehnică, dar, mă rog, atâta ştim noi ca să facem.

– Dumneata ai venit la Iaşi cu o ciudăţenie care consumă un litru de carburant la 100 de kilometri, nu? Şi nu-i vorba de combustibil ci de ce-i dincolo de el, de aparat, de roata aia de perpetuum neobosit şi de filosofia care o învârte…

– Vedeţi, eu n-am descoperit nimic. Nu sunt mai ceva ca alţii. Problema se pune aşa: ca să obţii performanţe în materia de care discutăm sunt trei elemente principale, şi anume masa  (o maşină ideală trebuie să aibă masa zero; nu se poate!), coeficient maxim zero – nu se poate!, aşa, şi o cinematică bună. Eu nu am descoperit nimic în plus. Am pus cap la cap aceste lucruri şi am obţinut acest vehicul dar nu cu meritul meu, cu meritul adunat al unui motor japonez cu un coeficient foarte, foarte redus şi se poate şi mai puţin pentru că, gândiţi-vă, un motor clasic are un randament foarte prost, în jur de 30 la sută în cel mai fericit punct al curbei de consum şi eu am şi un exemplar cu tracţiune electrică pe care din motive financiare nu l-am putut aşeza aici, sub ochii lumii, şi care motor are 93 la sută randament. Iar un drum de 100 de kilometri e un drum doar de un leu. Se poate! Numai că noi oamenii am făcut greşeala, cum spunea prin anii treizeci inginerul Radu Manicatide, constructor de avioane, că automobilul, cum e construit şi în special cum e folosit, e o crimă ecologică financiară şi spaţială.

Gândiţi-vă că el ocupă locul a 40 de persoane, aşa, consumă enorm pentru că o maşină medie are în jur de 1000 de kilograme, şi transportă cinci persoane pe care niciodată  n-am văzut să le transporte odată ci în fracţiune, unul, şi punând cap la cap toate conversiile rezultă un randament de doi la sută,  şi restul distrugerea acestei atmosfere. Vedeţi, îmi spunea un profesor de Istoria Artelor, vedeţi, domnule Capră, noi ne-am creat tehnică să ne uşurăm viaţa şi aşa ne-am încurcat, dragul meu, că acum nu mai ştim pe unde să scoatem cămaşa. Natura nu-ţi dă fără să-i dai!  Soluţii există: energii reintegrabile în circuitul natural, energii care nu poluează; există energia oferită de Hristos – Stimă, Iubire, Toleranţă,  care ne apropie! Există o sumedenie de surse.  Dacă pe acest telefon mobil torni aici apă caldă şi aici apă rece apare o diferenţă  de potenţial şi aparatul îţi indică energie! Există, făcând apel la imaginaţie şi extrapolând  discuţia noastră, cu un centimetru cub de lemn se poate acoperi necesarul de enrgie al întregului glob pe un an de zile! Ne lipseşte tehnologia, nu energia! E o tâmpenie să spui că nu avem energie. Energia este imensă! Nu o putem însă folosi! Aşa că nu am inventat eu ceva nou în materie de automobil.

– Sunteţi o persoană incomodă, din minoritatea sublimă a celor veniţi din viitor. Şi mă întreb: între copiii ăştia, câţi oare vor veni din viitor?… Vă încurcă întrebarea?

– Nu ştiu. Întotdeauna m-am simţit foarte complexat. Vedeţi, datorită faptului că eu m-am ocupat mereu de alte lucruri decât cei din jur, am fost persiflat, invectivat…

Îi deranja combustia viitorului, altul decât cel planificat mental de ei, nu? Păi cum ar arăta harta asta de drumuri dacă am pune pe ele doar vehicule care să aibă obligativitatea parametrilor de gândire Justin Capră, poate că ne-ar aşeza real, pipăibil, în dimensiunea speranţei pentru o generaţie, două, pentru mereu întârziatele sosiri la masa faptelor împlinite. Cred că fericirea constă tocmai în dorinţa de a face şi nu în a face efectiv. Nu ştiu dacă am fost fericit când am terminat ceva de făcut ci când ştiam că am de făcut ceva. Vedeţi dumneavoastră, eu sunt angoasat, sunt speriat atunci când nu am ce face! Mă gândesc că trăiesc de pomană. Vedeţi dumneavoastră, noi oamenii avem această parabolă a talanţilor pe care ne-a oferit-o Hristos şi pe care nu ştim să o folosim. Nu sunt de acord cu cercetătorii care spun: Domnule, am emigrat în America fiindcă nu am avut aici posibilităţi. Fundamental greşit. Îmi spunea Henry Coandă, domnule Capră nu dă nimeni nimic pe ce ai vrut să faci ci numai pe ce ai făcut. Ceea ce apreciez la dumneavoastră este acest aparat şi mă întreb de ce nu se continuă.

Întotdeauna am fost un tip care a deranjat. Pe cine interesa în `56 să zboare cu un rucsac ataşat în spate? Am fost şi arestat, marginalizat şi, într-un fel am fost şi bucuros de asta pentru că, mă gândesc la ce-mi spunea Petre Ţuţea, ′′am avut norocul să fiu în puşcărie pentru că înţelepciunea se obţine numai în durere!′′ .

– Domnule Justin, să ne întoarcem din viitor spre astăzi cel de ieri. Cum stăm cu clasicii?

– Întotdeauna am iubit arta, şi arta modernă dar mai ales arta  clasică, îndeosebi muzica.  Spunea Beethoven prietenei sale că „acela care va înţelege muzica mea va scăpa de ticăloşia oamenilor!”

-Şi ticăloşia gazetarului din mine mă obligă să vă întreb: Mâine, ce idee va aşeza  pe foaia lui mâine Justin Capră?

– Ştii, spunea ministrul Octavian Groza, care îmi era prieten, fiul lui Petru Groza dar care era comunist cum suntem noi, aşa, spunea, măi Justine, îmi place că nu pierzi timpul cu studii, cu… Fac calcule, fac studii dar le realizez şi le arunc, aşa. Nu poţi găsi la mine o documentaţie să poţi realiza după ea o maşină. Şi calculam acum în minte o maşină cu o singură roată care să poată fi penetrabilă în trafic, să nu mai am probleme cu multe, cu deviaţiile într-un tangaj în giraţie, aşa, având un coeficient mic (frecarea!) şi consumul va fi redus, aşa, tracţiunea va fi electrică…

Acum am început să procur materiale pentru o altă maşină, cu un ecartament foarte redus la spate, ca să pot intra printre maşini în Bucureşti, unde nu se mai poate circula, aşa, şi, ca să nu se răstoarne, maşina având bază mică, maşina se înclină electronic în orice direcţie, aşa, şi chiar îşi păstrează verticalitatea iar cea cu o roată, cum v-am spus, o laşi pe-o roată doi ani, nu se răstoarnă, n-ai cum, aşa, iar din punct de vedere al zborului, încă mai am de făcut nişte studii.

Nu-mi plac clasicismele şi vreau altceva. Am realizat cândva, dar nu vreau să o mai repet, un vehicul miniatural, caroserie fluidă, la care stai pe scaune, nu te plouă, nu te ninge, deşi nu ai caroserie fiindcă aceasta este creată dintr-un jet pelicular care protejează ocupanţii şi totodată are rol propulsiv.

– Câte brevete intră într-o astfel de maşină?

– Nu am făcut brevete, unul, atâta, şi de 40 de ani nu mai brevetez din mai multe motive. În primul rând pentru că eu nu am simţul proprietăţii. Nu mă interesează dacă cineva o foloseşte, să fie sănătos! Şi, în al doilea rând, nu vreau să pierd vremea. Viaţa e scurtă şi eu vreau să fac. Că lumea aşteaptă să meargă cu vehiculul şi nu cu proiectul!

Personal continui să trăiesc în România lui Anghel Rugină. În România valorilor certe, a adevărurilor clare, nescămoşate politic, în ţara oamenilor pe care îi simt împovăraţi de culmile interioare, de cuminţenia dăruirii şi de respectul arătat prezumţiei  de profunzime pentru trăirile celor din jur..

De aceea şi pentru aceştia, purtătorii vrednici de piatră întru zidire, piatra gândului, piatra faptei, a locului de sprijin pentru înconjurători, mă aventurez în reconsiderarea actualităţii reportajului ca diagnostic social al şansei propriei lor existenţe. Ei, aceştia, vor rămâne. Vor fi statuile fără statui, memoria timpului, grăunţii de aur viu necăzuţi din blana de strecurare a timpului. Noi, ceilalţi, avem comuna şansă a mişcării în uitare.

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*