Românii de pe facebook au vocație la poezie. Elena Tibrea: un debut la înălțime…

”Mi-am dorit sa scriu și nu am făcut-o până de curând”… mi s-a destăinuit Elena Tibrea, o femeie cu totul specială de a cărei prietenie mă bucur prin intermediul rețelei facebook încă din primele zile de lansarea proiectului meu liric ”Rugă fără sfârșit”,  celui mai lung poem colectiv  românesc destinat înregistrării ca performanță românească în Guinness Book. Trebuie să recunosc faptul că, odată cu promovarea ideii și răspândirea invitației de participare în masă a cât mai multor români pentru punerea în operă a unui poem național de proporții epopeice, cu scopul de a repara imaginea României în lume, imagine stupidizată de către ”bravii” noștri politicieni prin prestația lor jenantă, dar mai ales de către Sorin Oprescu prin cel mai lung cârnat, prin cel mai mare ghiveci și prin cele mai sexicioase crăciunițe, am devenit un adevărat vânător  de talente literare, fiind uimit să descopăr o nesperată bogăție  de ”exemplare” pseudocinegetice poetice de mare calitate și diversitate, excelente pentru a le adăuga minunatelor ”trofee” cărora revista NAȚIUNEA le conferă bucuria unui debutul publicistic memorabil în ”Colocvii Literare”.
Iată că a venit rândul la botezul publicistic și acestei minunate și neobosite creatoare de la care și despre care am aflat lucruri minunate, cum ar fi faptul că se dedică în ultima vreme implementării proiectului ”Diminuarea pierderilor datorate imoralității. Managementul Eticii, Morală și Profit”, un domeniu încă necunoscut în România, dar atât de necesar, propunându-și să ofere servicii de externalizare a eticii, de instruire a personalului din punct de vedere moral.Dar cel mai mult m-a impresionat când am aflat că Elena Tibrea este o alpinistă profesionistă de excepție, o temerară cuceritoare a celor mai înalte piscuri între care Moldoveanul și Negoiu, o cuceritoare a Retezatului, o preumblătoare la pas în peisajul mirific al Ceahlăului, Coziei, Apusenilor și al altor munți neasemuit de frumoși, îndrăznind, cum atât de frumos o spune însăși, să ”cocheteze” cu speologia, îndraznind să practice TSA (tehnica speologică-alpină), explorând pereți de munte în coardă, coborând sau urcând cu ajutorul  tehnologiei aferente, înaintând târâș prin apă și învingând numeroase dificultăți de traversare…
Nu mică mi-a fost revelația descoperind-o pe Elena Tibrea în mai noua ei calitate de cățărătoare, de exploratoare, de alpinistă pe înălțimile Poeziei cu versanți abrupți, cu prăpăstii,  peșteri, păduri, luminișuri și văi al căror peisaj fără egal, zugrăvit prin versuri de o mare sensbilitate, reușește să ne redea  relieful sufletesc mirific, uneori accidentat al poetei, una dintre cele mai active și prolifice participante la construcția poemului”Rugă fără sfârșit” ajuns la peste 4.000 de strofe în nici trei luni de la lansare. Îi mulțumesc personal pentru dăruire.

 

Zburand printre vise

 

Lasă pământu-n urma lui zburând

Acolo sus, cu aripile-i de bărbat.

Nimic nu îl mai ține pe pământ,

Iubirea vieții lui la cer s-a înălțat.

Devreme, Doamne, ai strigat…

 

Atinge voalul ei alb de mireasă,

Peste nori se simte lângă ea acasă

Printre stele cu priviri de cleștar,

Sfinții sunt părinții ce-i duc la altar,

Din vioară suflă vântul în dar,

 

Stropii ploii vor plânge pentru ei,

Fulgerul plăpând le lumineaza calea,

Se țin de mână și iubesc ca niște zei,

Sunt ai neantului miri, casa le e zarea,

Au unit cerul cu marea…

 

El se întoarce cu tristețe pe pământ,

Nimeni nu-i citește-n ochi visarea,

Privirea-i crește spre înălțari plângând,

Ceru-i generos, i-o dăruiește pe Ea

În fiecare stea…

 

În pridvorul casei bătrâne

 

Stau în pridvorul casei bătrâne,

Natura îmi invită privirea la dans,

Cerul se reflectă în lacul de vise,

Doi, trei oameni în sst au mai rămas…

 

Trăiesc în vârf de pietre sterpe,

Mai demult se chemau deal,

Veneau vite sa se adape

Din roua ierbii de jar și nectar.

 

Aud ruga de la bisericuța sfântă,

Clopotele sunau a jale, a alb pustiu,

Corul cânta trist cu vocea mută.

Curgeau lacrimi de ceară în altarul viu,

 

Sătul și ostenit de atâta singurătate,

Între case goale ce odată erau sat

Fumul din coș ce pocnea din lemne

Iese doar din holde, nimeni nu le-a arat…

 

Sunt în așteptare de copii pierduți,

Mâini împreunez și mă rog la Tine.

Adu-i, Doamne, din meleaguri străine,

Intăranește-i, Tată, așa cum se cuvine!

 

De-o fi

 

De-o fi să arzi în seara asta,

Întreabă soarele ce doar apune

Și stelele ce se complac

În universul fără nume.

 

Imploră, roagă și insistă

În explicații fără sens

De vor fi unii să te-ndrume

În universu-aproape șters.

 

Zaci în letargia vieții,

În țara tuturor și-a nimănui,

Te iubești pe tine însuti, te-ai aflat

În universu-nchiriat…

 

Pe sunet de rouă în pura dimineață

Te trezesști mahmur de prea banala viață

Și-ți stabilești un minim ideal

În universul trist, real…

 

Deasupra omenirii

 

Frumuseți create-n veșicii

Te îndeamnă să-ți trezești fiorii,

Să pasesti, să urci munții cei vii,

Acolo unde se-ntâlnesc cu norii.

 

Aroma purității din natură,

Izvorul care plânge pentru tine,

Fereastra către cer, albastrul ce îndură

Primesc în viața lor superba creatură…

 

Sunet de copaci, la apus de seară

Și luna ce se-ascunde după munte,

Trezesc în tine viața ce te înfioară

De sentimente dulci fără cuvinte.

 

Semeți și dârji,integri și de neclintit,

Sunt muntii falnici fără de cunună,

Vrut-au duțmanii să-i fure, să-i supună,

Dar munții au puterea lor divină.

 

Sunt o suflare

 

Sunt o suflare a trupului pribeag,

O adiere rebelă a sufletului drag,

Mi-e dor, mi-e dor de ce îmi place mie,

Mi-e dor să traiesc în armonie.

 

Sunt și nu-mi ajunge doar că sunt,

Dorința de vecie se războiește vie,

Ating plăpând ecoul ce duce în neant,

Vocea eternității mi se-adresează mie…

 

Sunt apusul ce încă mai dorește soare,

Ce îndeamnă luna tristă la culcare,

Sunt zorii zilei, buimaci de-atâta noapte,

Visul efemer ce te trezeste în șoapte…

 

Sunt eu, nu ceea ce ai vrea ca eu să fiu :

Fiul rătăcitor în timp, trăind în pustiu.

Rădăcina vieții se desprinde deja secată,

Mi-e dor de timp, de ce am fost odată…

 

Sunt azi, de mîine nu mai pot să știu,

Trăiesc momentul unic, mă bucur că sunt viu,

Ai văzut că plou…Mă bucur cu suspine:

Pentru mine este astăzi și niciodată mâine.

 

Sunt, sunt, sunt… șoptesc cu vorbe repetate,

Sunt poate prea aproape și totuși prea departe,

În puritatea vieții sunt ca și cum n-am fost,

Cu vorbe efemere și triste, fără rost.

 

Sunt azi, am fost și ieri și chiar alaltăieri,

Esența supremului parfum pe care îl preferi

În nebunia nopții negre, ivită deodată,

Când mă trezesc la viata ce-mi e dată…

 

 Navigator pe-a vieții undă

 

Sunt tunet, trăznet și angoasă,

Nemiluita lume cea duioasă,

Râu de energie, plânset de izvor,

Fulger de fluviu înflăcat de dor.

 

Sunt mal cu valuri agitate,

Mări adâncite cu vise înspumate,

Ocean cu vânt și lină boare,

Pământ cu lună fără soare.

 

Sunt corabie din flota desprinsă,

Un pământean în plină umilință,

Navigator pierdut pe-al vieții val,

Și-s  semilună și luceafar în fundal.

 

Sunt un pirat ce caută comori,

Și străluciri de aur ce îți dau fiori,

De beau un rom să uit de vijelii,

Visez la cârmă puterea vietți vii.

 

Sunt obosit în portul fără port,

Departe de lumea plină de confort

Din rădăcini desprinse de pe mal,

Pierdut în lumi străine, dulce-amar…

 

Sunt pe un val care se pierde-n undă,

Pătruns de lumea cea profundă,

Mă jur pe soare, lună și pe nori:

Renunț la o valoare de comori…

 

Sunt cel ce trage vela pe al vieții vis,

Sărac-bogat, așa cum mi-am permis,

Pe-adâncuri de cărări într-un pribeag decor

Eu Ție, Doamne, mărturie pentru dor.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*