„Atunci milioane de români nerozi au aflat cu surprindere că traversaseră o epocă de înflorire fără pereche”
Dacă veți citi ceea ce scria Camil Petrescu despre criza din anii ’30 veți avea o mare surpriză. Veți descoperi, în lumea de atunci, toată lumea de acum. De parcă am fi lipsit cu toții o vreme de acasă și la întoarcere, găsim același lucru. Oare ce blestem a căzut pe neamul acesta să nu poată ieși din cercul vicios al mizeriei?
„Când ne-am întors din tranșee, aproape toată generația mea a trebuit să umblăm tot anul 1919 în veston militar cu epoleții rupți, să mâncăm câte un capuținer pe zi și să locuim în mansarde abjecte, câte trei într-o cameră, căci toate apartamentele erau ocupate de dinainte de război cu contracte prelungite și răsprelungite. Zeci de ani nu s-a văzut în București un bilet de închiriat. Ni s-a explicat cu tremolo în glas că E CRIZĂ, războiul a distrus toate depozitele, că statul e ruinat, că moneda scade… Lefurile funcționarilor nu mai reprezentau nici posibilitățile de trai pe trei zile… Directorii generali de minister erau plătiți cu salarii mai mici decât oamenii de servici din întreprinderile particulare. (Și e ciudat că, deși se văitau, aproape toți directorii generali de la 1919 încoace și-au construit palate proprii, și-au cumpărat moșii.)
În 1921 a venit prăbușirea leului. Ni s-a explicat cu gesturi gigantic patriotice că a trebuit să preschimbăm coroanele austro-ungare. Mii și mii de milionari și-au dublat într-o singură noapte averea, lefurile s-au redus în aceeași noapte, prin prăbușirea lului la un sfert. S-au cerut totuși celor mulți sacrificii, fiindcă trecem printr-o criză grozavă. În același timp a început acea nasămănată în istorie jefuire a statului sub pretextul cointeresărilor, concesiilor, încurajărilor.
Tot timpul 1922 – 1929 s-au cerut însă sacrificii, sacrificii, sacrificii, căci vor veni vremuri bune, că va trace criza (subl. mea). Cum nu mai mergea, a trebuit să se vie cu o așezare a impozitelor, căci statul se prăbușea. Atunci, comerțul și industria românească, săturate de moratorii, și permise, și protecție vamală, au urlat în toate tonurile, căci dispuneau de o orchestră nemai cunscută încă, au apelat, au explicat, au bâlbâit că suntem în criză, că nu mai există credit, că emisiunea Băncii Naționale e „de trei ori mai mică decât nevoile de circulație” etc, etc, că industria și comerțul nu pot suporta nici un impozit. Era vream când economiștii, acești ciocli ai statului, figurau în câte zece consilii de administrație, lansau în fiecare noapte afaceri în stil krugerian (subl. mea).
Căci de la 1922 la 1929 totul trebuia să ne convingă despre grozava, nemaiîntâlnita criză prin care trecem… Numeroase gazete, întruniri, discursuri în parlament, culpete în grădini de vară… S-a creat o psihoză a crizei ca să se justifice totala dezorganizare a statului, sustragerea de la plata impozitelor, împărțirea în tot felul de „perimetre”, alte miliarde, cedate pentru „încurajări” de tot soiul.
În timp ce se refuza orice investiție nouă, orice sprijin cultural, se țineau soldații în zdrențe, se practicau cele mai josnice tocmeli, când nu era vorba de tovarăși și clienți într-ale jafului.
Am căutat atunci să dau un strigăt de alarmă, cum s-ar zice, să provoc o dezmeticire, dar ce poate un scriitor fără trecere într-o gazetă ca aceea din 1928, fără cetitori? (…) Atunci, în 1928, am precizat un adevăr care și azi, după 6 ani, mi se pare de neclintit, crucial. Anume, că România e o țară de bogătași, de bogăție particulară neobișnuită, dar că STATUL E RUINAT (subl. mea). Că nu s-a înțeles ce semnificație are acest lucru, dovada e că atunic când au început să se prăbușească băncile (nu bancherii) tot statul acesta ruinat a fost obligat să se sacrifice pentru că e… criză.
Și apoi a venit 1929. Atunci milioane de români nerozi au aflat cu suprindere că traversaseră o epocă de înflorire fără pereche, din care statul ieșise secătuit, inventarul său ruinat, orice veleitate culturală anulată. Trecuseră fără să știm cele șapte vaci grase, și acum se anunța blestemul celor șapte slabe. A început epoca economiilor sângeroase, „s-a tăiat în carne vie”, și încă tot nu se puteau plăti lefurile celor mici și roși de mizerie, la timp. (…)
Ce să mai lungim lucrurile? Să dăm spre meditație trei cazuri:
a) De un an MODA a adus la automobile forma aerodinamică… Ca nimica, aproape zeci de mii de mașini au fost aruncate la gunoi și înlocuite cu limuzine de lux. Propun fraților mei într-ale neroziei să facă socoteala… Le mai atrag luare-aminte, ca o întâmplare secundară că atunci când deputatul Brazey s-a dus să ceară de la comisia de contingentare valută pentru un tractor menit să construiască șosea în Banat, a fost refuzat pe motiv că nu avem valută americană… Atunci cum s-au plătit noile mașini?
b) După date statistice s-au construit în acești patru ani de criză imobile noi în valoare de aproximativ 40 de miliarde… Gândiți-vă doar la lucrul acesta, că 30 de miliarde au ocolit prin buzunarele furnizorilor și s-au dus unde?
c) Ni se explică acum prin lungi rapoarte că – asta n-ați fi bănuit niciodată? – industria românească trece printr-o înflorire fără precedent la noi.
Să adăugăm că un avertisment al Băncii Naționale socoate că mai sunt „la ciorap” cam 10 miliarde. Și totuși suntem STATUL cel mai sărac din Europa. Ceea ce înseamnă, ca în toate timpurile de altfel: VAI DE CEI SLABI!…”
(Camil Petrescu, Criza, 1934 – fragmente)
Lasă un răspuns