Nu știu alții cum (mai) sunt în zilele de astăzi, ca învățători, dar sigur nu mai sunt ceea ce au fost cândva: fruntea satului românesc, îndrumătorii primilor pași dinspre copilărie spre maturitate a năzdrăvanilor care trec sfioși pentru prima dată pragul școlii, cu teamă în suflet și cu nesfârșit respect pentru dascăli. Un drum istoric lung și greu de la doamna, la tovarășa și înapoi la doamna învățătoare, de la primele povestiri pedagogice până la cruda realitate din zilele noastre despre condiția învățătorului într-o lume care demult nu mai seamănă celei apuse.
Și totuși, călătorind cu un prilej jurnalistic pe meleaguri clujene, la răspântie de județe, pe urmele legendarului Pintea Viteazu, mi-a fost dat să cunosc chiar în Măgoaja, satul de obârșie al haiducului din comuna Chiuiești, o minunată familie de români tineri dar cu rădăcinile vârtoase și vechi bine înfipte în aceste pământuri fără asemuire de care nu este drumeț să nu se îndrăgostească și care să nu-și dorească să revină. Nici nu îți vine a crede că vremurile și năravurile lumești au schimbat chiar și aici omul după legile scrise și mai ales nescrise, încât, pentru tine intrusul, trecătorul din afara acestui picior de plai și a acestei mirifice guri de rai, sunt greu insesizabile transformările ireversibile din structura vie a ființei naționale încă sănătos și curat reprezentată de către comunitățile din Ardealul nostru etern, supuse, din păcate, an de an în ultimele decenii, unui asalt tot mai nimicitor al unei europenizări contra firii și naturii noastre românești. O natură în care Măria Sa ÎNVĂȚĂTORUL – nu-i așa că este unul dintre cele mai frumoase cuvinte de sorginte cristică și biblică? – a avut greu cuvânt și rol însemnat până nu demult, dar care abia își mai poate face auzit glasul înăbușit de nu puținii și lacomii trădători de Neam și Țară care gândesc că în opera (!) lor de distrugere la comandă străină a românimii trebuie să înceapă cu educatorii, cu dascălii…
Trăind aceste vremuri ca de blestem, fiți siguri că se răsucesc în mormintele lor înaintașii breslei de dascăli și cărturari cărora nici prin coșmar nu le-a trecut să-și vândă Țara și Neamul, să saboteze educația, învățământul, istoria, credința, memoria Țării.
Dragilor, Alexandra Georgiu, jumătatea de suflet a neastâmpăratului și talentatului artist plastic și mare român Augustin Georgiu, cel care îl revocă pentru proslăvire prin sculptură pe marele haiduc din Măgoaja, este parcă o clonă a primei mele învățătoare din cartierul în care am copilărit și continui să mă încăpățânez să exist aici, în mizerabilul București. Este ca un chip de icoană a educației școlare pentru copilași, un destin care, în locul meseriei de profesor de matematici, a preferat să lucreze cu prichindeiii, ea însăși având copii minunați, mama, cum știm, fiind definitorie pentru copii.
Portretul profesional al învățătoarei Alexandra Georgiu este cald, luminos și clar, fără culori stridente și păstoase. Din ceea ce am constatat, această mamă-învățătoare instruiește copiii din Școala cu clasele I-IV Strâmbu, com. Chiuiești, ca și cum ar fi copiii ei, toți. Doamna învățătoare, de altfel, mi-a mărturisit: „Dintotdeauna am iubit copiii, mi-am urmat visul fără să renunţ la el… Sunt mulţumită sufleteşte, împlinită, deoarece alături de copii simt o binecuvântare , este ca o întoarcere în copilărie , în lumea inocenţei, jocului, veseliei… O retrăire în lumea lor aparent imaginară… Încerc să le cultiv creativitatea în mod original, constructiv, cu sinceritatea și chiar minciunile lor nevinovate pentru care suntem responsabili noi, cei maturi, modelele lor… În activităţile extracurriculare pe care le desfăşor cu elevii mei pun accentul pe obiceiurile şi tradiţiile poporului român, vitejia şi sacrificiul eroilor naţionali pentru păstrarea identităţii naţionale”.
Credeți că ar avea ceva de spus mai adevărat și mai sincer despre această româncă pur-sânge, un jurnalist oarecare, rătăcit în Ardeal, decât ceea ce însăși spune prin fapte și postulează?
Lasă un răspuns