Ceva despre „generozitatea” Ungariei şi alte palavre ale lui Kolozsi Bela

Am citit, nu demult, nişte idioţenii înşirate într-un articol întitulat „Ungaria şi Pământul Ceangăiesc”, semnat de Kolozsi Bela, apărut în publicaţia de limbă maghiară „Haromszek”, nr. 6.920/2011, din Sfântu-Gheorghe. Am aflat, astfel, că pe lângă „pământul secuiesc”, în România mai există şi un „pământ ceangăiesc”. Şi cine mai ştie ce alte „pământuri” vom mai avea în ţara noastră, numai româneşti nu. Vorba lui Sergiu Vaida, cel cu „Vine Clujul pe la noi”: Dacă secuii vor pământul lor, ţiganii cer să aibă şi ei pământul lor, dar atunci nouă, românilor, ce ne mai rămâne?!

Citind cele scrise de acest Kolozsi, referitoare la trecutul istoric, nu prea îndepărtat, al poporului nostru, m-am gândit că ar trebui să roşim de ruşine pentru modul în care Româna, „hrăpăreaţă”, în urma Trianonului, „a încorporat nu numai teritoriile populate de români, situate de-a lungul graniţelor sale de dinainte, dar şi – după cum se ştie – mai multe regiuni locuite de maghiari”. Contrar acestei comportări, „Ungaria, pe vremea izbânzii sale, în urma tratatului de pace din primăvara anului 1918 (e vorba de pacea de la Bucureşti, din 7 mai 1918, încheiată după armistiţiul de la Focşani), nu şi-a întins mâna după teritoriile cu populaţie românească, cum nici după regiunile situate imediat lângă graniţele sale de atunci sau dincolo de graniţe, ca de exemplu, Pământul Ceangăiesc – în imediata vecinătate a statului ungar, a Pământului Secuiesc maghiar”.

Continuând acelaşi fir al povestirii sale, autorul nu uită să ne spună că „Ungaria, nici în calitate de ţară învingătoare, nu a ocupat regiunile ceangăieşti cu maghiarii lor, fapt ce dovedeşte inechitatea politicii româneşti, şoviniste, meschine, care invocând pericolul, insistă asupra demaghiarizării Pământului Ceangăiesc”. Câtă „mărinimie” şi „generozitate” din partea Ungariei! Şi câtă „meschinărie” şi „şovinism” din partea României!
Ar trebui, deci, să cugetăm serios la cele scrise mai sus şi să ne împăcăm cu ideea că am fost şi am rămas un popor şovin, intolerant şi meschin. În timp ce vecinii noştri unguri, europeni adevăraţi, au dat şi dau dovadă mereu de „toleranţă” şi, mai ales, de „generozitate”! Nu ştiu de ce acest Kolozsi nu se apucă să scrie un nou tratat despre Primul Război Mondial! Unul cu totul altfel decât au scris istoricii de până acum.
Las la o parte chestiunea cu „Pământul Ceangăiesc”, despre care autorul afirmă că este supus „demaghiarizării”, precum şi cea a „Pământului Secuiesc maghiar”, făcând, totuşi, precizarea, pentru autor, că ambele fac parte din Statul Naţional şi Unitar Român şi sunt, deci, pământuri româneşti!

Se ştie că scopul urmărit de România, prin intrarea în război alături de Antanta, după doi ani de neutralitate, a fost acela de eliberare a românilor ardeleni, „de a reuni la patria mamă teritoriile din Imperiul austro-ungar locuite de români”. Aceste prevederi erau consemnate atât în Convenţia politică, cât şi în Convenţia militară, semnate, în 17 august 1916, de către primul-ministru I.I.C. Brătianu şi miniştrii Angliei, Franţei, Rusiei şi Italiei la Bucureşti. Odată eliberată, Transilvania a devenit parte integrantă a Statului Naţional Român, prin unirea hotărâtă, la Alba-Iulia, de Marea Adunare Naţională a românilor transilvăneni, în 1 Decembrie 1918, iar apoi legiferată pe plan internaţional prin Tratatul de Pace semnat la Trianon, în 1920, între Puterile Aliate şi Ungaria, prin care se recunoştea unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Kolozsi Bela afirmă că, prin acest act, România ar fi ocupat „mai multe regiuni locuite de maghiari”. Dar, oare, Ungaria nu a stăpânit, samavolnic, atâtea sute de ani, pământurile Transilvaniei locuite de români? Datele recensământului unguresc din 1910, cel mai apropiat de evenimentele la care ne referim, indicau că în Transilvania trăiau 2.909.260 de români (46,2 la sută) şi 1.617.231 de unguri (25,70 la sută), la care se adăugau şi 441.636 de secui (7 la sută). Din cele 22 de judeţe ale Transilvaniei (15 în Marele Principat al Transilvaniei, plus 8 în părţile anexate la Ungaria – Partium), doar trei (Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei) aveau populaţie majoritară de etnie maghiară.
Situaţia este aproape identică şi azi, după aproape un secol de la Marea Unire din 1918.

Astfel, conform datelor recensământului din 2002, din cele 16 judeţe ale Transilvaniei, inclusiv Banatul, Maramureşul şi Bihorul, doar două au populaţie majoritară de etnie maghiară (Covasna şi Harghita). În alte trei judeţe (Mureşul, Bihorul şi Satu-Mare) populaţia românească are o pondere sub 70 la sută, în timp ce în toate celelalte 11 judeţe ponderea populaţiei româneşti este de peste 70 la sută, iar în patru dintre ele (Alba, Sibiu, Hunedoara, Bistriţa) populaţia de naţionalitate română depăşeşte 90 la sută!
Ca o concluzie, voi preciza că, în 2002, în Ardeal trăiau 5.393.552 de români (74,63 la sută) şi 1.415.718 de maghiari şi secui (19,60 la sută).
Datele de mai sus dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că Ardealul a fost dintotdeauna şi a rămas pământ românesc, leagănul istoric în care s-a plămădit etnogeneza poporului român! Tocmai acest adevăr îl susţinea şi istoricul german Johannes Troster: „Românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării, de când împăratul Traian, în jurul anului 100 d. Hr., pentru prima dată a pătruns în Dacia” (Vechea şi noua Dacie germană, Nurnberg, 1666). Acelaşi lucru l-a susţinut şi americanul Milton G. Lehrer: „Discutaţi cât voiţi voi, domnilor, dar cine a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul român?”.

Mai aflăm, din „istoria” lui Kolozsi Bela, că Ungaria „în calitate de ţară învingătoare nu a ocupat regiunile ceangăieşti cu populaţie maghiară”. Când s-o fi întâmplat oare acest eveniment? Când a fost Ungaria „ţară învingătoare” în Primul Război Mondial? Este adevărat că a existat acel moment deosebit de greu prin care a trecut armata şi poporul român, cel al tratatului de pace de la Bucureşti (7 mai 1918), care a afectat grav Statul Român. El s-a datorat părăsirii frontului de către armata rusă (Tratatul de la Brest- Litovsk), anarhiei din această armată, pricinuită de victoria revoluţiei comuniste în Rusia. Astfel, Armata Română s-a văzut în situaţia de a apăra singură un front de câteva sute de km. A fost, însă, un episod vremelnic, de foarte scurtă durată. Tratatul nu a fost semnat de către rege, iar acesta nu a putut fi pus niciodată în aplicare, deoarece era valabil doar după depunerea instrumentelor de ratificare la Viena. Aşadar, aşa-zişii „învingători” nu au avut vreme să pună în aplicare prevederile tratatului. Astfel se explică „generozitatea” Ungariei faţă de România.

Nu ştiu, însă, ce vrea să spună Kolozsi când vorbeşte de Ungaria ca „ţară învingătoare”. Pentru că în cursul desfăşurării unui război nu se poate vorbi de învingători şi învinşi, ci doar de câştigarea sau pierderea unor lupte. De abia la sfârşitul războiului se ştie cine sunt învingătorii şi cine sunt învinşii. Ungaria s-a socotit prea repede învingătoare, s-a bucurat prea devreme, pentru ca apoi, la sfârşitul acestuia, să suporte exact consecinţele pe care le-a meritat, fiind una dintre ţările care au contribuit din plin la dezlănţuirea lui. În 1914, isteria războiului cuprindea întreaga ţară şi, de la un capăt la altul, răsuna strigătul războinic, îndreptat împotriva Serbiei: „Megally, megally kutya Szerbia!” (Aşteaptă, aşteaptă Serbie căţea!).

Mai scrie „istoricul” că, în urma semnării armistiţiului de la Focşani, „România a căzut în dizgraţia Antantei, nu a mai făcut parte din Antantă”. Afirmaţie absolut falsă. Chiar dacă iniţial Antanta nu a fost de acord cu semnarea acestui armistiţiu, în cele din urmă a recunoscut că, în situaţia dată, „singura soluţie este aceea a unei păci separate”. Se preciza, de asemenea, că „Aliaţii, din propria iniţiativă, în mod sincer şi loial, ne consideră dezlegaţi de îndatoririle ce avem faţă de ei, fără a se considera dezlegaţi de ale lor faţă de noi şi, deci, ne autorizează a face pace separată”. Nici nu se putea altfel, din moment ce Antanta a fost departe de a-şi fi putut respecta angajamentele luate odată cu intrarea României în război.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*