Parabola fântânii cu lacrimi

Satul acela, ca nici un altul, se topea în oameni şi în case, parcă blestemat să-şi iasă din rădăcini, să se usuce în crucea drumurilor tot mai neumblate. Case pustii, case fără suflet, uliţi de cimitir. Ici-colo mai respira câte un încăpăţânat , unul dintre cei care, în anumite zile de calendar, ieşeau în margine, pe buza tranşeii unde, dincolo, aşteptau ameninţătoare buldozerele. Între ei ura amâna momentul confruntării.

Fântânile satului se topiseră, se prăbuşiseră  şi ele în secul izvoarelor, de-şi ostoiau încăpăţânaţii setea din roua de pe lăicere şi peretaar şi topitura de in întinsă prin curţi cum pragurile la mort, vămile. Între săteni şi cei de dincolo de tranşee tăcerea părea să puiască, să se rupă din zăgaz, să urle. Şi a venit Omul în Canadiană la Gheorghe a lui Judeţ, că judeţ îi era familia de pe când Sfatul Bătrânilor ţinea loc de primărie şi de ce a mai atârnat timpul de chimirele foştilor răzeşi. Deasupra Omului în Canadiană plutea o sferă ciudată, o jiganie de metal cu ochi multiformi, de muscă electronică. Aici, a zis acela arătând mijlocul ogrăzii lui Gheorghe, locul tufei de Mâna Maicii Domnului, aici vreau să sap o fântână. Ştiu, cum şi tu şi ceilalţi, că apa din adânc a secat, au rupt-o nepotrivirile de acolo. Îţi dau 30 de arginţi şi cuvântul că, dacă voi găsi apă, vei primi în fiecare zi un pahar şi nici o picătură mai mult.Limba clopotului stătea atârnată deasupra lor, gata parcă să adauge vestea unei alte treceri dincolo: vecinul din dreapta, din stânga, de pe uliţa a treia, a zecea.

Şi a uitat Gheorghe că se numeşte şi Judeţ, om cu judecată şi om de judecată. A bătut palma şi, imediat, alte palme s-au înşurubat pe sfredele şi târne, lopeţi şi cazmale. Dar pământul de sub Mâna Maicii Domnului refuza ţăncuşa. Au fost aduse maşini peste maşini, oameni cu ochii de tot soiul şi lutul s-a tras îndărăt, adâncindu-se, coborând mestecat în fălcile ălora. O zi, două şi în a noua apa a ţâşnit din rana pământului potopind curtea şi casa şi uliţa. Străinii au ridicat scutul unor umbrele ciudate. Nici o picătură deasupra lui Gheorghe, deasupra sătenilor, deasupra durerii. Doar un pahar cu măsura înghiţiturii promise. Gheorghe lipăia, ceilalţi, cei ai satului înghiţeau cu ochii închişi, închipuinu-şi gustul apei. Maşini după maşini, cisterne imense, uliţa lărgită şi izvorul din adânc sigilat, capsulat, mişcat pe orizontul miriapodic al maşinilor. Clopotul bisericii pendula tot mai des morţile anonime, tranşeea din capătul satului prăbuşinu-se în inutil. În jurul izvorului netămăduirii cimitirul înghţea, victorios, uliţă de uliţă. Singur şi poate cel din urmă singur al satului, Gheorghe a lui Judeţ trăia refuzându-şi supravieţuirea, vărsând în ţarână picătură de picătură lacrima şansei irosite cum şi viaţa celorlalţi. Ţara aceea în mic, satul, refuzând să mai respire, rămăsese sprijinit într-o stinghie cu litere abia ghicite: R.M.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*