La o recentă emisiune a Iulianei Tudor, „O dată-n viață”, printre alți artiști și figuranți, a apărut și Maia Morgenstern, evreică de origine română, artistă la Teatrul Evreiesc din București. Actrița a devenit celebră prin rolul Maicii Domnului, pe care l-a jucat în filmul Patimile lui Hristos al regizorului Mel Gibson.
Ne-a impresionat pe toți prin naturalețea cu care și-a jucat rolul, am plâns cu toții de durerea ei și pentru mulți dintre noi artista s-a identificat în momentele acelea cu însăși Maica Domnului. Au fost enoriași ai noștri, care m-au întrebat sincer marcați și cu lacrimi în ochi: ,,- Cum au reușit să filmeze atunci? Erau pe atunci aparate de filmat?” Am încercat să le explic că este o reconstituire, că este un film, dar degeaba. Artistul care juca rolul Mântuitorului și artista care juca pe cel al Maicii Domnului se identificau cu persoanele biblice propriu-zise. Am mai văzut-o de atunci pe artistă în diferite emisiuni dând interviuri sau jucând alte roluri. Totuși, rolul de Maica Domnului i-a marcat viața și a făcut-o de neuitat pentru oricine a văzut filmul.
În emisiunea amintită, Doamna Maia Morgenstern ne-a dezamăgit pe toți. Nu negăm valoarea artistică a prestației. Doamna Maia a fost și în noile roluri la același nivel dintotdeauna. Pentru noi, creștinii, care am văzut-o în rolul de Maica Domnului, prestația dumneaei pe scenă la emisiunea citată a produs o răsturnare sufletească. Era de necrezut s-o vezi pe ,,Maica Domnului” în costum de oșancă, jucând de parcă îi intrase strechea sub poale și cântând ,,Țupa, țupa, măi Vasâi”.
Situația descrisă ridică încă o dată problema ecranizării textelor biblice. Acțiunea în sine s-ar putea să fie de bună-credință, în ideea de a populariza valorile religioase creștine, de a face artă și chiar de a face misiune creștină. Totuși, întrebarea firească revine de câte ori se pune o astfel de problemă: ecranizarea folosește adevărului biblic sau îl trădează? De cele mai multe ori regizorii și artiștii își pun amprenta pe produsul cinematografic, în detrimentul textului propriu-zis. Personal am fost oricând dezamăgit, când am vizionat un film religios. Filmul îmi prezenta o altă realitate decât aceea care mi se întipărise în minte în momentul când citisem textul. Era altceva. Pe lângă faptul că filmul introducea scene și dialoguri inventate, artiștii nu se identificau întru totul cu persoanele sfinte pe care le reprezentau. Dacă îi mai vezi peste câtva timp țopăind pe scenă pe ritmuri mai mult sau mai puțin deocheate, ori îi recunoști în alte filme participând la momente obscene, de care orice om de bună-credință se rușinează, este dăunător credinței adevărate.
Filmul se transformă într-o unealtă foarte periculoasă a secularizării, a desacralizării a ceea ce este sfânt, intangibil. Este o coborâre artificială a sacrului la nivelul umanului, pentru a-l batjocori. Este ceea ce făceau grecii și romanii cu zeii și zeițele lor, când le atribuiau toate trăirile și micimile ființei umane, când îi făceau eroii unor istorii și acțiuni păcătoase, care numai de zei nu erau demne.
Cât de minunată ar fi ,,arta” cinematografică, ea trebuie să-și păstreze domeniul ei propriu, ci să nu se amestece în cel religios. La fel și artiștii, cred că ar fi bine să nu-și întineze prestigiul, măreția. Pot foarte bine să-și câștige celebritatea fără a profana domeniul sacru!
Lasă un răspuns