Lumea trece printr-o mare criză moral-spirituală şi chiar religioasă. Acest început de secol s-a arătat profund marcat de acest fenomen. Din această criză decurg toate celelalte crize social – economice şi politice ale omenirii. Lumea, chiar şi cea creştină, de multe ori doar cu numele, îşi duce existenţa în afară de Dumnezeu şi de Biserica Lui. Soluţionarea acestei crize majore existente în lume se poate face prin Creştinism. Însă nu unul doar teoretic, declarativ-speculativ, ci un Creştinism trăit în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului, al Înţelepciunii şi al Iubirii. Nu avem nevoie de teorie despre Dumnezeu şi despre Iisus Hristos ci întâlnire vie cu Dumnezeu şi trăire întru El, cunoscând că „toate sunt de la El, prin El şi pentru El”(Rom. 11, 36). Realitatea acestei întâlniri şi trăiri ne este oferită – în dar – în Biserica lui Iisus Hristos, în Sfânta Liturghie prin Taina Sfintei Euharistii. Pentru creştinul primelor secole, care trăia credinţa sa, Liturghia însemna Euharistie, adică însemna să intre prin împărtăşire în Împărăţia Domnului Său. Omul, definit de multe ori Homo sapiens, Homo faber, este şi trebuie să fie mai întâi şi mai presus de toate Homo adorans. Lumea a fost creată ca „materie”, ca material al Euharistiei, iar omul a fost creat ca preot al acestei Taine cosmice. În poziţia lui verticală, el este în centrul lumii şi dă acestei lumi unitatea ei, binecuvântând şi mulţumind lui Dumnezeu.
În Taina Euharistiei ne întâlnim real cu Mielul Iisus Hristos, înjunghiat şi aflat în permanentă stare de jertfă. Euharistia este taina tainelor, taina supremă în care se cuprind toate tainele Bisericii. Dacă celelate Taine ne acordă harul dumnezeiesc să ne apropiem de Hristos, aceasta ne uneşte cu El în chip deplin, şi în acelaşi timp ne adună pe toţi laolaltă, ca membrii ai Trupului tainic al Său. Prin Euharistie se pun bazele Sfintei Biserici, aceasta în sensul de comunitate a tuturor celor deveniţi fraţi de credinţă prin apa binecuvântată şi acţiunea lui Iisus Hristos, în drumul eshatologic spre Împărăţia lui Dumnezeu, unde deja pregustăm bunătăţile şi frumuseţile Cerului şi Pământului celui nou (Apoc. 21, 1). Fără înţelegerea şi trăirea cu adevărat a Sfintei Liturghii – care presupune împărtăşirea cu Sf. Taine, dar numai cu pregătirea necesară – viaţa creştină nu poate fi autentică şi nu poate spori. Un creştinism fără Sfânta Euharistie nu-i decât o iluzie iar o Euharistie la care nimeni nu se împărtăşeşte, un non sens. Astăzi tot mai mulţi sunt aceia care cred că pot fi credincioşi şi fără Biserică, deci fără Euharistie (căci Euharistia face Biserica), sau că pot participa la Liturghie (Euharistie) ca simpli spectatori, fără pregătirea necesară pentru a se apropia de Sf. Taine. Viaţa creştină se reduce, după o astfel de abordare, la un pietism golit de conţinut şi un individualism ucigător al comuniunii reale şi vii a tuturor credincioşilor cu Dumnezeu – Treimea, care se realizează numai prin „Unul din Treime”: Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, prezent în Euharistie şi împărtăşit tuturor spre unirea cu Dumnezeu. Fără Iisus Hristos euharistic, care ne dă certitudinea credinţei (Sf. Irineu al Lyonului (sec. II) zice că „credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă credinţa” (Adv. Haer. IV, 18, 5), creştinismul se transformă într-un sentimentalism neluminat, capabil oricând să schimbe credinţa după bunul plac al unuia sau altuia. Toate rătăcirile sectare, care reclamă fiecare pe seama ei adevărul Scripturii, au apărut atunci când s-a slăbit legătura cu Dumnezeiasca Euharistie, când Cuvântul lui Dumnezeu n-a mai fost înţeles şi trăit liturgic, ci scos din contextul său natural care este Biserica, deci Liturghia. Căci Biblia nu este a fiecăruia, ci a Bisericii, şi nu poate fi înţeleasă decât de cel care se află în Biserică, în comuniune şi unire cu Iiisus Hristos din Sfânta Euharistie.
Este bine ştiut şi de necontestat faptul că în Biserica primară comuniunea tuturor credincioşilor la fiecare dumnezeiască Liturghie era o regulă. Totuşi, ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comuniune obştească periodică era înţeleasă şi trăită nu doar ca un act de evlavie personală ci, mai presus de toate, ca un act ce izvorăşte din apartenenţa la Biserică sau mai precis ca implinire şi actualizare a acestei apartenenţe. Sfânta Euharistie era în egală măsură definită şi trăită ca Taină a Bisericii, Taină a comunităţii, Taină a unităţii. „S-a amestecat cu noi”, scrie Sfântul Ioan Gura de Aur, „şi ne-a împărtăşit de trupul Său, astfel încât noi să putem fi deplinătate şi un trup unit cu Capul”. De fapt, Biserica primară nu cunoştea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mântuitoare a obştei la Taină: „era o regulă faptul că cel ce nu primise Sfânta Împărtăşanie timp de câteva săptămâni să se excomunice şi să se anatematizeze singur faţă de Trupul Bisericii”. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos era împlinirea limpede a Botezului şi a Mirungerii, şi nu existau alte condiţii pentru primirea impartasaniei. Toate celelalte Taine erau de asemenea „pecetluite” cu împărtăşirea din Sfintele Daruri. Şi aşa de evidentă era această legătură dintre apartenenţa la Biserică şi împărtăşanie, încât într-un text liturgic timpuriu găsim alungarea înaintea sfinţirii a acelora „care nu se pot împărtăşi cu aceste Taine dumnezeieşti”. Este limpede că oricât de tainică şi de complicată, a devenit mai târziu această înţelegere şi trăire iniţială a împărtăşaniei ea nu a fost niciodată înlăturată, rămânând pentru totdeauna norma esenţială a Bisericii – după cum susţine şi Alexander Schmemann în “Euharistia”.
Ar trebui sa ne întrebăm, deci, nu ceea ce presupune această regulă, ci ce anume s-a întâmplat cu ea. De ce s-a uitat atât de mult ca o simplă pomenire a împărtăşaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (şi în special clerului) o noutate fără precedent, zguduind şi chiar distrugând, în concepţia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil că secole, de cele mai multe ori, Sfintele Liturghii să fie fără credincioşi, care primeau împărtăşania? De ce acest lucru incredibil nu provoacă uimire, nu provoacă fiori, în timp ce dorinţa de împărtăşire mai deasă provoacă teamă, opoziţie, rezistenţă? Cum a putut să apară această ciudată doctrină de primire a împărtăşaniei o singură dată pe an? Cum a putut fi considerată „normă” orice îndepărtare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decât o excepţie? Cu alte cuvinte, cum a devenit înţelegerea Bisericii atât de profund individualistă, atât de detaşată de învăţătura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atât de adânc contradictorie cu rugăciunea euharistică însăşi: „iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşania Aceluiaşi Sfânt Duh …” ?
Răspunsul obişnuit dat acestor întrebări este că dacă practica primară a trebuit să fie întreruptă – spun adversarii împărtăşirii frecvente şi regulate – dacă o distincţie radicală a trebuit să fie introdusă între clerici (a căror primire a Sfintei Împărtăşanii constituie în mod evident parte a slujirii lor) şi laicat (care astăzi poate primi Sfânta Împărtăşanie numai în anumite condiţii – necunoscute Bisericii primare) dacă, în general, Sfânta Împărtăşanie pentru laici a devenit mai degrabă exceptie decât regulă, atunci aceasta se întâmplă din cauza unei temeri bune şi sfinte – aceea a profanării Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza prin împărtăşirea nevrednică cu aceasta, primejduind astfel propria mântuire; în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni XI, 29). Acestui răspuns trebuie, la rândul său, să i se dea o replică pentru că, de fapt, acesta ridică mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. Mai întâi, chiar dacă a fost adevărat ca, de facto, excomunicarea laicilor şi-a avut originea în această mântuitoare temere şi în acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabilă astăzi. Pentru că, dacă ar fi aşa, cei care nu primesc Sfânta Împărtăşanie ar putea, în cele din urmă, să se întristeze în timp ce urmaresc Sfânta Liturghie, ar putea să le pară rău pentru păcătoşenia şi nevrednicia care-i separă de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, să se simtă „excomunicaţi” . Dar, în realitate, nici una dintre acestea nu este adevarată. Generaţii peste generaţii de creştini ortodocşi au participat la Sfânta Liturghie cu o conştiinţă perfect limpede, fiind total convinşi că nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur şi simplu, Sfânta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, în acele ocazii foarte rare şi excepţionale când sunt împărtăşiţi, ei primesc Sfânta Euharistie ca pe o „obligaţie ce trebuie împlinită”, prin care, pentru un an întreg, ei se consideră din nou „în bună rânduială” . Dar de unde, într-o astfel de atitudine care, din pacate, a devenit o regulă în Biserică, se poate găsi – fie doar şi într-o mică măsură – smerenia şi pocăinţa, evlavia şi frica lui Dumnezeu?
Volumul „Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vieţii liturgice şi duhovniceşti a creştinului”, scrisă de Domnul Stelian Gomboş, Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din Guvernul României, şi totodată doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic, Grecia şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, cunoscut ca talentat şi prolific condeier în publicistica bisericească şi nu numai, abordează, cu precădere, aspecte diverse legate de Duhovnicie şi de Taina Euharistiei, care este şi rămâne Taina Tainelor, Taina prin excelenţă în Spiritualitatea ortodoxă. Cartea se adresează deopotrivă preoţilor, studenţilor teologi dar şi tuturor acelora care doresc să cunoască mai multe în privinţa Sfintei Euharistii, într-un cuvânt ea se adresează celor care doresc un sincer şi real progres duhovnicesc. Voi încheia aceste rânduri cu un citat luat dintr-un studiu al autorului care mi s-a părut sugestiv: „Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul Domnului Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit”.
Lasă un răspuns