Mă sună Radu Bercea şi-mi spune că dragul meu, am o expoziţie la Gura Humorului. A câta? Dumnezeu ştie. Că eu, dacă număr începând cu Brazilia, Ucraina, Lituania şi zecile de zeci de pe-aici, nu le descopăr capătul.
Un om foarte important al urbei, Radu este diplomatul care reprezintă această comunitate în varii spaţii de existenţă umană. Şi mă-ntorc la întrebarea fără răspuns. Zic ce să caut eu la Gura Humorului, deşi iubesc Gura Humorului. Dar fiindcă ultima mea carte, „Umbra păsării pe cer. Mărturisitorii”, este consacrată sacralităţii, iar Radu Bercea aparţine sacralităţii, inclusiv prin paginile pe care i le-am dedicat, am zis: da,vin.
Sacralitate. Iată că în fiecare dintre noi sau în cei de alături de noi, cum doriţi şi ştiţi domniile voastre, există o lumină, o energie, un Înger; dar nu doar în noi ci în tot ce ne înconjoară. Ochiul şi modul de a vedea ale lui Radu Bercea, coboară spre adâncime. Iată, acolo sunt nişte fiinţe care sunt luminate, au duh. De ce aş da eu bani, de ce aş cumpăra un astfel de tablou? Iată, dincolo, o picătură de Ocean strânsă într-o mânuţă mică de maron care poate să fie o frunză, o cochilie ori poate chiar propriul nostru trup. Şi repet pentru a treia oară astăzi: « Undeva, sfântul apostol Petru spune discipolilor: Dragii mei, nu vă neliniştiţi. Am fost anunţat de Domnul că în curând voi părăsi acest trup.» Trupul rămâne pentru a se pierde, duhul călătoreşte trăind, asigurat pentru nemurire.
Radu Bercea recompune duhul existent în interiorul unor elemente care, aproape sigur, nu ne interesează, nu ne atrag interesul. Sunt banale, zicem, anonim de anonime. Eram aseară cu Rafael, marginea tânără de dinastie. Făceam trotuarul împreună. Şi vede Rafael un melc. Se opreşte îl atinge iar acela se retrage. Dispare. Duhul său era propria lui existenţă. Radu Bercea filosofează în culoare. Aici nu e vorba de, simplist vorbind, o artă decorativă. Nu are cum. Şi văd pe multe tablouri un „R”, cred că „R” de la „Radu”. Mi se spune că e vorba de „Reţinut”. Aha, iarăşi l-au „reţinut” ăştia pe Radu Bercea! Dar nu-i asta. Privitorul s-a descoperit în rama aia, în ideea din ramă. Radu ne oferă fractalii, cioburi din oglinda spartă, fiecare ciob având o altă apartenenţă: a ta, a lui, a altuia. Radu vă oferă propriile portrete, cele speciale, de „caleidoscop”. Pui cioburile sub ochi şi în capăt de tunel îţi descoperi propria imagine, aceea uitată, mai puţin ştiută de învecinaţi, aia pe care tu însuţi ai uitat-o sau ai trădat-o prin uitare. Vi se propune să reintraţi în armonie cu propriul duh, cu propria simţire. Şi uite-l pe Dânsu, ridicat de la un birou plutind în plictiseala, în rutina hârtiilor de tot felul, a vorbelor şi chipurilor repetabile într-un carusel încremenit ca mişcare. Se ridică, se aşează în faţa ramei, a tabloului, şi descoperă ciobul de oglindă în care este depozitat sufletul său. Găseşte Oceanul lui, Marea lui, Cerul lui şi spune, da, nu pot să mai exist fără acest ciob de Eu. Simplă filosofie. Uşoară ca aerul.
Şi-l întreb pe Radu, aşa cum se întreabă cu întrebări, de ce relieful din tablouri. El nu m-aude şi-mi răspund ca şi cum răspunsul: noi înşine avem nevoie de altitudine. De acea nevoia de zbor, de altitudine ori, invers, odihna în planare ori în cădere. Manole. De ce a vrut să zboare, oare, individul ăsta? Spuneam undeva, dicuţie cu un ierarh: omul, la un moment dat, când se maturizează, adică devine prost de deştept ce este, intră în dialog cu păsările. Vorbesc despre zbor, despre altitudine. Şi tot vorbind cu păsările se produce nu doar un transfer de idei ci şi unul de aer. Prinde aer în oase. Şi la un moment dat bunicul, străbunica, întinde mâinile, braţele şi îngreuiat de atâta aer, de atâta cer, începe să zboare. Pleacă. Superb: „Iată, eu am fost anunţat că voi părăsi acest trup”! Mă duc să vorbesc cu păsările! Intră în grupul, în cârdul de lumină al minunilor. Şi moartea nu mai este tragică. Dimpotrivă. Şi sunt unii care trăiesc în neviu. Dar Radu vă propune să nu vă deziceţi de viul din voi, de certitudinea clipei, a relativului consonant sacralităţii. Să vă recuperaţi dorinţa de a pipăi coarnele de melc ca şi cum v-aţi pipăi propriile gânduri:
Melc, melc, codobelc/Scoate coarne boiereşti/Coarne daurite!
Radu Bercea – Ludicul, se joacă! Se rostogoleşte până în adâncul apei, Urcă în înalt de Cer şi strigă: Oameni buni, mai ştiţi să săriţi într-un picior? Era un psiholog, Allain- dacă intru în biografii mă doare capul – care spunea: Ce este copilul decât un om mare dar care ştie să sară într-un picior şi să atingă Cerul?! Radu Bercea are o şolticărie, un secret: nu vă propune tablouri ci vă propune stări. Ieşiţi din tern şi săriţi într-un picior până atingeţi Cerul! Şi mai spune Radu că a ales ideea de Deco-art pentru a nu intra nici în cârdăşie dar nici în duşmănie cu membri de UAP-uri, asociaţii şi fundaţii care asigură lingura de miere. Radu se bucură să-şi asigure libertatea de grimaj a culorii. Şi te invită, funcţie de dioptriile proprii, mai ales de cele câştigate prin lectură, prin carte, prin oboseala nopţilor peripatetice, să urci în podul cu minuni, cele aparent prăfuite, imaginile cu cei de dinainte, ochi de ochi, ca la Ţuculescu. Ochiul lui Radu e un ochean inversat, nescufundat în istorii, în biografii consumate, ci o invitaţie spre daturile primordiale, de apartenenţă, noi înşine, ţară în Cer şi pe Oceanul Viului. Şi uite cum scoate scoici dintr-un acvariu personal, mental, şi scoicile, în lumina gândului lui devin matrice purtătoare de duh. Şi vine unul şi zice, ce scoică e aia dacă nu are perlă?! Că nu are ochi să perceapă duhul existenţei primordiale, matricea, nisipul încă viu pulsînd în cutia sidefie. Foarte simplă, aparent prea simplu acumulatoare de bogăţie este simbolistica pe care o propune artistul. Şi mi-aduc aminte de cărturăria ciobanului care îmi spunea convingător că stelele sunt aşezate cu totul altfel pe Cerul lui decât în hărţile cărturăreşti, şi avea dreptatea lui pe care, din păcate nu o puteam adeveri în scris, în document, fiindcă acolo, între stele şi stejari, între lac şi iarba fiarelor nu aveam instrumente de scriitură…
Picturile lui Radu sunt Poeme. Sunt Psalmii lui Radu Bercea. De când nu v-aţi mai odihnit sufletul pe un Psalm? Psalmul despre dorinţa de a fi fericit? Psalmul despre bogăţia descoperită în sărăcia ta monastică?
Cineva îşi legase ideea cum calul de un măr. Mărul lui Radu şi al tuturor. Mărul primordial, al Vieţii, mărul păcatului… Păcatul este în cel care nu are ochi să vadă sau refuză să vadă, să înţeleagă. Acela păcătuieşte. Ei bine, ca să priveşti adevărurile de culoare ale lui Radu nu ai nevoie de dioptrii, de ochelari. Lumina din tablouri este suficientă. Atotcuprinzătoare.
Albastrul lui Radu este unul special. La el lumina este albastră, sacralitatea, Cerul, adâncul apei. Şi propriile degete s-au albăstrit scriind fiindcă, sigul, albastrul este semnul de iubire. Şi mă opresc pentru a nu vă obosi. Mă bucur pentru domniile voastre pentru că sunteţi concetăţeni, poate prieteni, cu un om care vă aduce bucuria de a nefsx reprezenta şi oferă dăruind ceva din lacrima lui de bucurie, din patosul bucovinean, din lumina aceea care, pusă în expoziţie cum vipia din capătul candelii, se exprimă adânc româneşte oriunde s-ar afla. Şi chiar mă întrebam de ce este invitat Radu în diverse locuri ale lumii excesiv chiar faţă de membri titraţi ai unor organizaţii profesioniste ale culorii. Şi ştiu de ce. Spre deosebire de aceştia Radu comunică propriul palpit, tremolo, vibraţie. Arta vibraţiei la Radu Bercea!
Lasă un răspuns