Cel dintâi cadru medical cunoscut în Bârda a fost Moașa Chița de la Malovăț. Dânsa era și medic și asistentă medicală și moașă. Venea și dânsa pe aici când putea. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, tăticu i-a bătut la poartă. Era miez de iarnă, frig de crăpau lemnele și zăpada de mai bine de un metru. Luase calul de la moșu Gheorghiță Cocoș și alergase la Malovăț, ca la ultima speranță. Mama trebuia să nască! Moașa Chița a ieșit zgribulită, a aflat despre ce e vorba și i-a spus: ,, – Nicolae, du-te acasă liniștit, că nu va naște până mâine! Dimineață faci rost de o sanie și vii să mă iei!” Așa a făcut tăticu și lucrurile s-au derulat cu bine, așa cum proorocise Moașa Chița. De la o vreme a început să mai vină din când în când pe la noi nea Fănică Băloi, felcer din Colibași. Parcă-l aud și azi: ,, – Mă, du-te acasă, nu mai sta prin noroi, că-ți fac o injecție de…, de…, de…!” Și copiii fugeau acasă, care cum puteau, ascunzându-se prin cotloane, ca să nu le facă injecție.
Majoritatea problemelor de sănătate se rezolvau în sat de către localnici. Cele mai frecvente probleme le ridicau deochiul și izdatul. Copilul sau animalul deocheat era neliniștit, se zbătea, nu dormea. Nu oricine știa să descânte de deocheat sau de izdat. Nu era nevoie numai să știi cuvintele, ci trebuia să ai și anumite capacități. Bunica mea, Gheorghița și tatăl meu aveau acest dar al vindecării unor astfel de boli. Când eram deocheat, tăticu sau bunică-mea îmi descântau. Atunci începeau să caște cu gura până la urechi, de credeai că li se desfac fălcile din încheieturi. Le curgeau lacrimile pe obraji și se tăvăleau pe jos căscând. Când se ducea câte o săptămână la pădure, tăticu venea rupt de oboseală, dar niciodată nu căsca așa din cauza oboselii. Și eu învățasem descântecul, mai bine-zis îl furasem, fiindcă dacă m-ar fi învățat cum m-ar fi învățat o poezie sau o rugăciune, descântecul n-ar mai fi avut efect. Cam atâta mai rețin și azi: ,,Fugi izdat de deocheat, cu strâmbele tale, cu urâtele tale, pe (N) lasă-l curat, luminat, cum maica l-a făcut, cum ziua l-a născut! Iar amin, amin, Maica Domnului amin….” Degeaba! Nu aveam rezultate! În tot timpul descântatului, cel ce descânta făcea semnul crucii cu trei degete peste cel bolnav. Când terminau de descântat, mă mutam în alt loc, mă linișteam, nu mai mă durea nimic și începeam să râd. Era cunoscut că cei cu ochii verzi deoache. Așa era Atena Botoșeniței. Dacă-i plăcea un animal și-l admira, apoi acela rar scăpa cu viață! Ni s-a întâmplat nouă cu o junincă. Era foarte frumoasă. Am trecut cu mămica, cu vitele, pe Linia Cocoanei. La poarta ei, pe bancă, era mătușa Atena. Parcă o aud: ,, – Doamne, Marie, frumoasă junică ai!” ,,- Dadă Atenă, te rog să nu mi-o deochi!” a zis mama. Am ajuns acasă și juninca a început să se tăvălească prin curte și să zbiere. Tăticu nu era acasă și n-a avut cine să-i descânte și juninca ne-a murit. Peste ani, când își aștepta ceasul, baba Atena a chemat-o pe mama și i-a dăruit o vârtelniță. Parcă și-a simțit sufletul încărcat!
Când în casa cuiva mureau copiii, cei rămași erau dați de pomană pe fereastră unor alți părinți, cărora nu le muriseră copiii. Ei rămâneau tot în casa părintească, dar se socoteau copii ai părinților adoptivi și-i respectau pe aceia tot restul vieții lor ca pe niște părinți. În cazul în care un copil avea amigdalite, problema o rezolva baba Smaranda. Ea ,,dădea cu glodul în gât”. Copilului bolnav îi introducea un știulete de porumb curățit de boabe și apăsa în gât cât credea ea că e destul ca să spargă amigdalitele inflamate. Când apăreau ,,miligoci” la ochi, adică un fel de furuncul datorat mizeriei, faptului că ne ștergeam la ochi cu mâinile murdare, soluția de însănătoșire era simplă. Căutam prin garduri și prin gunoaie ulcioare sparte, le retezeam gâtul și ne uitam pe orificiul unui astfel de ,,gât” spre soare și ziceam de mai multe ori: ,,Miligoci, miligoci, până mâine să te coci!” Și miligociul cocea, se spărgea și se vindeca. Dacă cineva avea probleme cu dantura, nimic mai simplu. ,,Dentistul” satului era Sandrina lui Goguțu. Ea avea un patent, cu care putea să-ți tragă și toate măselele dintr-o singură repriză. ,,Albeața” din ochi sau cataracta era rezolvată de Matilda lui Ionescu. Te programa în preajma seceratului, când spicele de grâu erau suficient de maturizate. Atunci îți trecea un spic peste ochiul cu care nu mai vedeai și-ți rupea ,,albeața de pe vederuță”. Era un fel de operație ,,pe viu”. Răcelile, reumatismele, constipațiile, diareele, buboaiele, durerile de tot felul se rezolvau cu ceaiuri, oblojeli, băi, aburi etc. Bunica mea avea hipertensiune foarte mare, dar n-a folosit niciodată medicamente pentru asta. Avea o buruiană numai de ea știută. Din aceea făcea 2-3 ceaiuri și tensiunea îi revenea imediat la normal.
Cel dintâi ,,tămăduitor” adevărat al bolilor din Bârda a fost Domnul Învățător. Dânsul a venit cu antibioticele injectabile. Nu ajunsesem la școală, când îl auzeam vorbind de penicilină, streptomicină și auromicină. Dânsul își avea rezerve însemnate acasă din aceste medicamente și era destul să-i ceri sprijinul și-ți sărea bucuros în ajutor. Ziua sau noaptea, vara sau iarna, din șase în șase ore, Domnul Învățător îți bătea în poartă și venea să facă injecția, fie că era vorba de oameni, fie de animale. O făcea cu o plăcere care impresiona pe oricine. Ori aveai să-i plătești ceva, ori nu aveai, dânsul făcea tratamentul până la capăt și trăia din toate fibrele sale bucuria de a vedea pacientul cum revine la viață, la sănătate.
Lasă un răspuns