Jacques Chirac – „Memorii” (2)

Atuurile  unui preşedinte

Care ar fi atuuri-le unui mare om de stat? Ale unui preşedinte, de exemplu. În 1945, nu este o butadă, Charles de Gaulle a cerut unei cunoştinţe să-i recomande un consilier precizând că trebuie să fie ,,un licenţiat care să ştie să scrie franţuzeşte”. Acel licenţiat a fost găsit. Era un profesor de franceză, om de litere în plus, care avea să ajungă nu numai consilier prezidenţial ci preşedintele Franţei. Este vorba de Georges Pompidou. Contele de Marenches, ajuns şeful Serviciilor Secrete, îl descrie astfel pe Pompidou: ,,Poseda virtuţile cardinale pe care ar trebui să le aibă orice om politic ce se doreşte şi om de stat: bun simţ, inteligenţă, sensibilitate, umor şi modestie”. Am găsit o completare a acestui portret politic pe care încerc să-l recompun (nu din motive didactice) în memoriile fostului preşedinte francez, Jacques Chirac, pe care găsesc potrivit să le adaug: ,,Am primit de la preşedintele Pompidou, ca toţi cei care au lucrat cu el, un exemplu de determinare, de demnitate, de rigoare şi de stăpânire de sine care au contat foarte mult în ideea pe care mi-am făcut-o despre rolul unui şef de stat şi despre responsabilitatea care îi incumbă acestuia”. Să convenim: mulţi oameni au respectivele daruri dar nici bunul simţ, nici umorul, nici sensibilitatea, nici modestia, fie singure, fie împreună, nu sunt suficiente pentru a deveni şef de stat. Să mai adăugăm că nici determinare, demnitate, rigoare şi stăpânire de sine nu sunt de-ajuns. Mai trebuie ceva. Ceva mai mult, dificil de definit. Poate trebui să numim acest ,,ceva” civilizaţie politică. După război, Charles de Gaulle personifica Statul în ceea trebuia să aibă acesta mai puternic, mai înălţător. Regăsise Franţa învinsă, umilită, cu instituţiile de stat degradate. A fost nevoit să facă din Stat o adevărată religie, să-i reconstruiască instituţiile, să imprime administraţiei o altă cadenţă. I-o impunea Istoria. Succesorul lui, Georges Pompidou, nu mai purta pe umerii lui greutatea istoriei, scrie Chirac, ci trebuia să-şi înfigă puternic rădăcinile în pământul Franţei reconstruite. Aceasta se face cu alte mijloace. ,,Umanismul în care îşi concepuse viaţa, cultura vastă şi eclectică pe care o dobândise, aliată cu o inteligenţă excepţională, i-au permis să-şi asume dificila succesiune a Generalului imprimând propria lui marcă funcţionării instituţiilor. Om al toleranţei şi al măsurii el a ştiut să demonstreze că aceste instituţii nu erau făcute numai pentru timpuri eroice ci că ele oferă ţării o şansă durabilă de echilibru şi de stabilitate”. Încet-încet completăm astfel nu portretul unui preşedinte anume ci al unui preşedinte de stat în care, nu mă îndoiesc, lectorului nu-i scapă condiţia esenţială a exercitării acestei înalte demnităţi: capacitatea de a prevede neprevăzutul şi darul intuiţiei politice. Sunt ideii care abundă în vol. II al ,,Memoriilor” lui Jacques Chirac.

 A impune pacea, a evita erorile

,,Memoires” lui Chirac devin, astfel, esenţiale pentru verificarea multora dintre informaţiile sau analizele consacrate evenimentelor din Balcani, din Europa, din Orientul Mijlociu şi din Irak. În cei 12 ani prezidenţiabili, el s-a dovedit un actor de forţă pe scena europeană şi a menţinut Franţa, la sfârşitul şi începutul de mileniu, în linia factorilor respectabili de decizie chiar dacă aceasta îşi pierduse aura de mare putere. În cele peste 600 de pagini, el vorbeşte despre lecţiile istoriei, despre lupta încrâncenată pentru impunerea păcii, despre capcanele guvernanţei mondiale, despre nevoia întoarcerii la origini pentru ca să ofere francezilor, la sfârşit, un testament politic. Unul dintre mesajele lui Chirac poate fi concentrat în sintaxa: a impune pacea presupune să evităm erorile. ,,În cursul verii lui 2002, pregătirile de război  ale americanilor (în Irak, n.n.) sunt precipitate. La 5 august, iau cunoştinţă de o notă confidenţială a şefului meu personal de Stat Major, Henri Bentégeat, în care am totală încredere. El mă informează despre diverse întâmplări care indică faptul că o operaţiune militară ar putea să fie declanşată împotriva Irakului înainte de sfârşitul anului. Mai întâi că Sadam Hussein s-ar pregăti pentru o astfel de eventualitate, redistribuind dispozitivele lui militare şi căutând să procure, de la Coreea de Nord în special, armamente ne-convenţionale. Apoi, punerea în aplicare progresivă  de către Statele Unite, cu susţinerea britanicilor şi a australienilor, a unui dispozitiv prepoziţionat în jurul Irakului. În sfârşit, creşterea sensibilă a forţelor americane desfăşurate în regiune. Totuşi, strategia Pentagonului nu pare definitiv fixată”. Diplomaţia franceză se pune în mişcare impulsionată de preşedinte. O fotografie îl înfăţişează pe Chirac dând instrucţiuni echipei lui de diplomaţi. Orientarea este clară: ,,Reamintesc că în primul rând obiectivul prioritar al comunităţii internaţionale este cel al ,,întoarcerii necondiţionate” a inspectorilor ONU în Irak, învitând totodată autorităţile de la Bagdad să se supună acestora fără întârziere. Subliniez apoi, cu referire la Statele Unite, că în ipoteza în care Irakul va continua să se cramponeze pe poziţiile sale, ,,Consiliul de Securitate este singurul organism abilitat să ia decizii care pot fi impuse (Irakului, n.n.). O ştiţi, eu nu sunt favorabil ,,unilateralismului” ori de unde acesta ar veni” (Pag.369-370). Evoluţia spre război nu a putut fi oprită cu toată bătălia dusă de Dominique de Villepin în Consiliul de Securitate, una dintre marile vine ale Kremlinului care, după ce a rezistat pe poziţie cu Franţa, a cedat în condiţii obscure insistenţelor Washingtonului. Chirac scrie pagini memorabile despre acest episod. Lectura este fascinantă.

Coabitarea este posibilă. Cu o condiţie

Aş vrea să mă opresc la ultima mâhnire, una personală, ca preşedinte,  a lui Chirac. Se întâmplă ca Chirac, după două eşecuri în alegerile prezidenţiale, mai multe mandate ministeriale, unul de primar al Parisului şi altul de prim ministru, să-l înlocuiască pe Mitterrand la Elysées. Se cunoşteau ca adversari politici, ba chiar fuseseră obligaţi să exercite puterea într-o formulă inedită, cea de coabitare. Coabitarea guvernamentală este o experienţă posibilă numai într-o civilizaţie politică în care democraţia a avut timp şi forţă să-şi impună regulile şi valorile. Nu ştiu, nici nu cred, să existe şanse de reuşită ale acestei formule în altfel de medii. Ca prim-ministru, Chirac recunoaşte că regulile coabitării le-a deprins în intimitatea colaborării cu preşedintele Franţei. ,,Cea ce ştiu despre coabitare am învăţat de la François Mitterrand (idem. pag. 207)”. Paginile consacrate momentului preluării puterii ne arată doi politicieni versaţi, de o eleganţă rară. Nici o urmă de resentimente politice în relaţiile dintre ei. Nici o umbră a disputelor vechi pentru putere, de ranchiună pentru eşecuri sau de invidie pentru victorie. ,,Le temps présidential” se deschide cu o admirabilă lecţie de curtoazie politică. ,,A doua zi după alegerea mea, îşi începe Chirac memoriile de preşedinte, asist în compania lui François Mitterrand, pe Champs Elysees, la ceremoniile consacrate celei de a 50-a aniversare a victoriei de la 8 mai 1945. Suntem aşezaţi unul alături de celălalt în tribuna prezidenţială şi vorbim prieteneşte şi destinşi. Fără să lase impresia că se abate de la prerogativele sale, şeful statului manifestă faţă de mine o cordialitate fără prefăcătorie sau ostentaţie. Deşi oficial susţinuse candidatul socialist, în realitate nu părea nemulţumit că francezii făcuseră o alegere diferită de cea pe care o preconizase el. Totul mă făcea să cred că, în secret, el preferase ca succesor un om din afara familiei lui politice, pentru care nu ar fi trebuit să suporte nici certurile de moştenire, nici ,,datoria inventarului”. Fără îndoială, el vedea în aceasta garanţia unei preluări de putere mult mai liniştite. Fusesem adversarul lui Franàçois Mitterrand înainte de a deveni primul lui ministru. Astăzi, iată-mă, succesorul lui. Oricare au fost dezacordurile noastre anterioare, sunt conştient de legătura particulară care ne leagă în viitor şi care depăşeşte raporturile personale, oricât de bune ar fi acestea. Aceste legături se bazează, înainte de toate, pe misiunea primordială încredinţată de către poporul francez de a asuma, unul după celălalt, destinul naţiunii şi de a prezerva  coeziunea lui, locul lui în Istorie şi strălucirea lui în lume. Orice preşedinţie nouă este purtătoare de speranţe şi de o legitimă voinţă de schimbare. Dar datoria ei este, de asemenea, de a veghea la permanenţa valorilor, a principiilor şi a tradiţiilor care au făurit identitatea poporului nostru şi care rămâne cea mai bună garanţie a unităţii lui. Este ceea ce conferă funcţiei prezidenţiale, aşa cum a fost concepută de generalul de Gaulle. caracterul ei sacru şi inalienabil” (pag. 9-10). Chirac nu este un conservator în sensul rigid al cuvântului. În ultimul lui mesaj politic, el cerea tinerilor să nu accepte niciodată să ducă povara de plumb a conservatorismului şi a  pesimismului fondat pe postulatul că ceea ce a fost făcut, construit, creat ieri ar fi în mod implicit mai bun decât ceea ce se poate face, construi crea în viitor. El spune şi adevărul că Franţa este patria răfuielilor între vechi şi moderni dar că această ţară are meritul de a bulversa ideile, moravurile, obişnuinţele cu pretenţie de certitudini. ,,Nu lăsaţi pe cei de ieri, îndeamnă el pe tineri, să vă dicteze legea voastră. Aveţi atâtea continente noi de descoperit, atâtea Bastilii de cucerit, atâtea lucruri de construit într-o manieră mai dreaptă.  Şi, patetic, aşa cum ne obişnuise în timpul celor 12 ani ai mandatului lui de preşedinte, el îşi încheie memoriile cu îndemnul ,,Aşadar:  Francezi, Visaţi! Îndrăzniţi!”.

Şi preşedinţii au mâhnirile lor              

Am citit cu un interes particular ,,Le temps présidentiel” avertizat de dezvăluirile ziariştilor la lansarea cărţii: în discursul de după anunţarea victoriei, noul locatar al Palatului Elysée, reşedinţa preşedinţilor Franţei, nici nu a pronunţat numele predecesorului! A fost o  gafă sau o ingratitudine deliberată? Desigur, unii nu au putut trece peste acest ,,amănunt” şi l-au interpretat ca o entorsă adusă civilizaţiei politice. Oricum ar fi, momentul nu are echivalent în patria politeţii. De aceea, primele pagini pe care le-am citit au fost tocmai cele despre ciudata întâmplare aflate chiar la sfârşitul cărţii. ,,La 6 mai 2007, Nicolas Sarkozy a fost ales preşedinte al Republicii. În acea seară, împreună cu Bernadette şi nepotul meu Martin, cu toţi colaboratorii mei, ne-am adunat pentru a asculta prima declaraţie a viitorului şef de stat. Cu toţii ascultam fiecare frază, fiecare cuvânt pe care (noul preşedinte) îl pronunţa pândind în secret momentul în care el va pronunţa, nu putea fi altfel, numele celui pe care se pregăteşte să-i urmeze sau chiar să-i mulţumească acestuia pentru sprijinul pe care i l-a dat. Acest moment nu va veni niciodată. În ce mă priveşte, m-am abţinut să am o reacţie, oricât de mică. Dar, în sufletul meu am fost lovit şi ştiu, pentru viitor, la ce să mă aştept” (pag. 587). Ziua aceea a mâhnirii Chirac a tratat-o cu îngăduinţă superioară, de la înălţimea omului politic pe umerii căruia destinul ţării lui şi cel al Europei erau mai importante decât ingratitudinea. Nu schimbarea de stil îl rănea – se înţelege din lectura Memoriilor – ci îngrijorarea că la nivelul cel mai de sus putea fi ignorată condiţia istorică a Franţei de azi: unitatea pentru prezervarea viitorului, cea care a conferit forţa  ,,în momentele de glorie dar şi în cele tragice din istoria naţiunii franceze”. Această idee va fi dezvoltată de Chirac în ultimul lui discurs prezidenţial, cel de adio. ,,O naţiune este o familie. Această legătură care ne uneşte este bunul nostru cel mai de preţ. El ne adună împreună. El ne protejează. El ne permite să mergem înainte. El ne dă forţa necesară să imprimăm stilul nostru lumii de azi”. Atunci, în 2007, la Elysée, discursul lui Sarkozy nu a fost numai unul insolit ci şi un semn al orgoliului puterii personale. Vom înţelege acest sentiment care îl devasta pe Sarkozy  din carnetele lui intime (,,Carnets intimes de Nicolas Sarcozy”, Ed. NiL, Paris), un fals jurnal publicat de Christine Clerc, în 2010, cu evidentul asentiment al protagonistului. Care, cum am mai scris, a consimţit să-şi asume următoarea tiradă: ,,De acum, eu voi fi stăpânul jocului. Nimic şi nimeni nu va putea să-mi impună ceva, orice anume. Îi voi ridica pe cei care au căzut, îi voi împinge la fund pe cei care s-au ridicat. Un puternic vânt de modernizare trebuie să bată peste această ţară. Trebuie început cu stilul. Ludovic al XIV-lea şi Napoleon au înţeles aceasta. Eu voi schimba stilul vestimentar, stilul Consiliului de Miniştri, al călătoriilor oficiale, al recepţiilor, al guvernării. Şi voi merge mai departe: voi schimba Franţa. Şi Europa”. Francezii vor decide, chiar în 2012, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, dacă Franţa are nevoie de o astfel de schimbare. Să revenim la memoriile lui Chirac. ,,Le temps présidenţiel” este o carte a mărturisirilor  făcute cu detaşare dar şi cu responsabilitate şi cu o libertate de spirit de invidiat. Chiar aceasta este calitatea, aş spune virtutea, recentului volum – sper să nu fie ultimul, Chirac mai are multe să ne spună – consacrat mandatului lui prezidenţial, cel mai lung după cel al lui François Mitterrand. Întâlnirile şi discuţiile lui cu cancelarii germani, cu preşedinţii americani şi ruşi, cu conducătorii chinezi sunt revelatoare pentru energia pe care acest mare preşedinte a depus-o ca  Franţa să rămână pe scena marilor decizii politice ale unei lumi mereu în mişcare, mereu în schimbare. Ultimul capitol, cel intitulat ,,Un testament politic” dă dimensiunea responsabilităţii pe care oamenii politici francezi trebuie să o aibă faţă de viitorul Franţei în era globalizării. ,,În faţa unei lumi în plină schimbare, înţeleg că putem fi încercaţi de îndoieli sau de nelinişti. Dar soluţia nu este cea a replierii în sine. Dacă Franţa se închide în false certitudini şi are iluzia unei noi linii Maginot, ea va sfârşi în cel mai fericit caz ca ,,o ţară muzeu” amară, egoistă şi înţepenită şi în cel mai rău caz se va prăbuşi într-una din acele crize care, la noi, produc întotdeauna renunţare” (pag. 597).

Pentru istoria comparată a ideilor Europei sfârşitului de mileniu şi începutului de secol nou, memoriile preşedintelui Jacques Chirac sunt preţioase. Adevărul de care are nevoie istoria beneficiază de o lumină în plus.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*