Despre Postul Ortodox – cu foloasele şi binecuvântările lui…

Postul în viziunea ortodoxă este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletu­lui asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creş­tin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc “întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox, postul este con­diţie pentru dobândirea sfinţeniei. În concepţia ortodoxă între post şi sfinţenie există o corelaţie strânsă. Ea este exprimată şi în felul în care re­prezentăm pe sfinţi în iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subţiate şi transfigurate, datorită postului. Postul este o caracte­ristică prin excelenţă a Ortodoxiei şi o amprentă a creştinismului orto­dox, în mentalitatea ortodoxă populară cel care nu posteşte este consi­derat spurcat şi păgân.

După perioada apostolică, literatura teologică a părinţilor şi scriito­rilor bisericeşti înfăţisează menţiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoli arată că creştinii trebuie să postească miercurea şi vinerea, în amintirea evenimentelor triste din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos: prinderea şi răstignirea Sa pe cruce. Sfântul Cle­ment Romanul, în a doua Epistola către Corinteni, vorbind de legatura dintre rugăciune şi post, arată că “mai bun este postul decât rugaciu­nea”. Incepând din epoca apostolică şi post apostolică, postul de miercuri şi de vineri, ca si cel al Paştelui, (Postul Mare) au devenit pen­tru creştini o instituţie sfânta şi venerabilă. Astfel, canonul 69 apostolic accentuează porunca postului pentru membrii Bisericii: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citet, sau cântareţ, nu posteşte sfântul şi marele post al Paştilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar daca va fi laic sa se afurisească”.

Sfântul Casian Romanul în lucrarea sa „Despre cele opt gânduri ale răutăţii” tratează postul dintr-o viziune cu totul diferită faţă de alţi Sfinţi Părinţi, fără să pună accent pe rânduiala Bisericii sau pe învăţăturile dezvoltate în epoca primară, tratează postul din perspectivă scripturistică şi o viziune mai mult personală.

Primul din cele opt gânduri ale răutăţii este numit „Despre înfrânarea pântecului”, astfel este numit postul la Sfântul Casian. Un post mult mai folositor atat pentru trup cât şi pentru suflet nu este postul pe o anumită perioadă, ci postul ţinut în fiecare zi. Sfântul Casian nu pune accentul pe zilele în care trebuie creştinul să postească sau modul cum să postească, el spune despre putinţele fiecărui creştin în parte pentru că nu toţi au aceeaşi putere de postire şi nu tot omul de rând poate să postească precum monahii, ci fiecare trebuie să postească după putinţa sa. Un exemplu foarte frumos îl împrumută de la Sfinţii Părinţi zicâand: „Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine este încă flămând, iar altul mâncând o litră sau şase uncii, se satură”.

Postul în viziunea Sfântului Părinte este acela ca întotdeauna cel ce este la masă să se ferească de săturarea pântecului, căci odată cu aceasta vin alte patimi precum gândul curviei. Sfântul Casian îi îndeamnă pe creştini să nu se amăgească că postesc, dar ei mănâncă până la îmbuibarea pântecului, pentru că nu contează cu ce se satură pântecul, fie ea şi numai apă, duhul curviei apare şi odată ce apare este aproape imposibil de alungat. Căci până şi Sodoma nu s-a îmbuibat cu vin şi alte bunătăţi, ci îmbuibarea cu pâine după cum zice Proorocul. Inima devine puternică nu când trupul îi dă ceea ce doreşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea pentru că plăcerile vin de la cel necurat şi întinând trupul întinează şi inima astfel creştinul depărtându-se de Dumnezeu şi uitându-L pe Acesta. Primirea hranei cu socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Grija trupului să nu o faceţi spre pofte”.

Sfântul Casian ne aminteşte că, deşi nepunând accent pe celelalte părţi ale postului, ele nu trebuie să lipsească pentru că sufletul nu se poate curăţi fără celelalte virtuţi, pentru că îmbuibându-se cu mâncare creştinul nu mai are forţă să se lupte cu dracu şi cu ispitele pe care acesta le aduce spre cel ce mai înainte a mâncat cu nesaţ. Creştinul numai prin post, priveghere, citirea Sfintelor Scripturi şi încercarea de a-şi însuşi cât mai multe virtuţi poate să-şi mântuiască sufletul şi să ajungă la scopul pentru care a fost creat acela de a se asemăna cu Dumnezeu.

Cu toate că şi alţi Sfinţi Părinţi au vorbit şi au scris despre post, Sfântul Casian Romanul este unul din puţinii care pune accent pe această latură a postului, majoritatea dintre aceştia încercând să expună fundamentele scripturistice ale postului sau o rânduială exactă a postului, rânduială după care creştinul să se ghideze şi să înainteze în virtute şi în credinţă, alţii au scris despre diferenţele interconfesionale cu privire la post, dar Sfântul Casian a fost printre puţinii care s-a legat de acest aspect al putinţei şi al înfrânării.

Postul, ca abţinere totală sau parţială de la anumite feluri de mâncare, pe o perioadă mai mică sau mai mare este o practică foarte veche. El este o poruncă divină pe care o găsim formulată chiar de la începutul creaţiei când Dumnezeu se adresează primului om zicându-i: “Din toţi pomii din răi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. Aceasta îl indreptăţeşte pe Sfântul Vasile cel Mare să afirme că “postul este de aceeaşi vârstă cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat în Paradis”. Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o în urma unui post de 40 de zile, reglementează în amănunt dispoziţiile privitoare la post în Vechiul Testament, precizând mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curaţirii sau ispăşirii din ziua a zecea a lu­nii a şaptea, când sufletele trebuie smerite prin post. La acestea s-au adaugat alte posturi generale în diverse luni (a patra, a cincea, a şasea şi a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singură zi. Cu vremea, evreii au ajuns să postească în fiecare lună câte o zi, iar cei mai zeloşi (fariseii) cate două zile pe săptămână, luni şi joi: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din tot ce câştig”. Vechiul Testament mai aminteşte şi de posturi generale speciale, practicate şi în diverse împrejurări triste din viaţa poporului evreu ori pentru înlaturarea unor pedepse divine. De asemenea, în Vechiul Testa­ment se practică şi postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile, al lui Daniil în Babilon, de trei săptă­mâni, al regelui David, al pro­orocului Ilie şi al proorociţei Ana. Atât posturile generale cât şi cele particulare erau însoţite de acte de pocă­inţă, postul urmărind smerenia în faţa lui Dumnezeu şi diminuarea pof­telor trupeşti.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a postit şi El înainte de începutul acțiunii Sale publice. După postul Său de 40 de zile, în pustiu, El a început propovăduirea, arătând strânsa corelaţie în procesul de desăvârşire morală. El a învăţat şi pe ucenicii Săi cum să postească, accentuând starea sufletească corespunzătoare acestui act care nu trebuie făcut de formă. De asemenea, El a arătat că postul trebuie în­soţit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului. De altfel, în multe locuri din Noul Testa­ment, postul este recomandat ca mijloc de îndreptare, de elevatie spiri­tuală şi de pocainţă. După exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, postul a fost practicat şi de Sfinţii Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei. Au postit şi au învăţat şi pe ucenicii şi urmaşii lor să practice postul unit cu rugăciunea.

În Vechiul Testament întâlnim harul postirilor prin proorocul Isaia, care lepădând postul iudaic ne arată adevăratul post. De multe ori noi ne gândim cu tristeţe la perioadele de post care se apropie „cel trist nu primeşte cunună, iar cel care suspină nu biruie”. Postul este metoda cea mai eficientă de a omorî păcatul ascuns în adâncul nostru. Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să alergăm cu bucurie la darul postului, unul nou şi mereu în floare. Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte, chiar dacă jos la poalele muntelui lăcomia la mâncare i-a înnebunit pe oameni să se închine idolilor: „poporul, spune Scriptura, s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-a sculat să joace”. Dacă Moise n-ar fi fost înarmat cu postul, n-ar fi îndrăznit să se apropie, nici n-ar fi cutezat să intre în nor.

Prin post am primit poruncile scrise, iar ,,postul naşte pe profeţi, întăreşte pe cei puternici; postul înţelepţeşte pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului, tovarăş credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţiu pentru atleţii credinţei. Mai mult, chipul în care au trăit oamenii în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viaţă îngerească, ajunseseră prin cumpătare la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om”.