Românii de pe facebook au vocație la poezie. Debut publicistic Andreea Rotaru

Andreea Rotaru este o fire libertină (așa îi place să creadă), rebelă, imprevizibilă datorită neasemănării cu ceilalți, făcându-se distinctă, la extreme, prin darul (sau defectul) unui automatism al contradicțiilor, al contracarării părerilor celorlalți până la a refuza să accepte adevăruri directe, evidente și la a insista să își impună propriul punct de vedere la polul opus, din rațiuni fără rațiuni și din  principii fără principii de genul ”dacă tu zici că e albă, eu spun că e neagră… și invers”. Este sinceră și directă, impulsivă, vulcanică, mereu în căutarea noului, nestatornică, uneori sociabilă, alteori respingând socializarea chiar și dacă societatea o place, o cheamă,  o vrea în centrul atenției, devenind brusc introvertită, izolată, meditativă, sihastră. Ține enorm să își formeze propriile păreri, detestă să le preia și este vehementă atunci când ceilalți vor să îi impună punctul de vedere, oricât de just și argumentat ar fi. Doar când este sentimentală și pasională își pierde impasibilitatea. În astfel de situații speciale (!) își amplifică, își exacerbează starea, își forțează emoțiile și devine vulnerabilă, influențabilă, dăruiește mult și a învățat să nu regrete nimic din trecut, să creadă că i-a plăcut ce a făcut…
Mărturisesc că am reușit să o „citesc”, să o ghicesc, să îi realizez profilul psihologic  preluînd de la ea autoportretul așa cum mi l-a etalat în mesajele schimbate când am pus ochii pe ea, când i-am remarcat-o calitățile lirice și mi-am promis să o îi fiu naș de botez publicistic. Părerile mele despre această tânără deosebită  nu mai au loc în tabloul pe care și l-a pictat singură prin linii, culori și nunațe expresive, complicate, sugestive, rugoase sau fine, subiective sau obiective. Prefer să îi desenez sub forma unui crochiu doar portretul poetic ajutându-mă tot de părerile sale despre sine, cum ar fi felul de a scrie lapidar, instinctiv, alert, brut, fără răbdare, fără să cizeleze, muzicalitatea fiind cea mai importantă la o poezie, indiferent de rimă. Are dreptate, și eu cred la fel. Pe cât pare de de puternică, de expansivă, de posesivă, pe atât este de timidă și tandră, știind să se impună dar și să se supună… Stăpânește foarte bine și teatral, cred, arta femeilor flexibile, nemonotone, fals frivole dar și fals pudice, pe cât de dure pe atât slabe, ori se resemnându-se, ori luptând. Femei care își oferă singure plusul de afecțiune și importanță pe care le merită și pe care, datorită superficialității masculine, nu le primesc la cotele așteptate, fiind dezamagite și neavând altceva de făcut decât să recidiveze, să vâneze, să spere, să nu își refuze plăcerile, satisfacțiile, pasiunile… Andreea nu pregetă să își sfâșie victimele cu o tandrețe criminală, să le devoreze încet, cu savoare, într-un ritual nupțial al dragostei și morții ca de călugăriță, superba, nemiloasa și perversa insectă Mantis religiosa care își consumă în orgasm partenerul. În timp ce o fecundează îl devorează… Andreea este o Dulcinee dispusă să fie cucerită de un Don Quichotte fermecător de visător pe care  este fericită să îl subjuge și să îl consume, fiind o luptătoare în travesti care știe să invadeze dar să și se retragă, să se camufleze dar și să se etaleze… O femeie care așteaptă să fie mai întâi răpită și apoi cucerită, dar neapărat cucerită în captivitate, posedată, îmblânzită. Pentru scurtă vreme, căci, atunci când scapă,  și face oprice să scape, fuge de extaz, se plictisește de iubire și se întoarce în sălbăticie unde redevine liberă, aptă pentru o nouă escapadă, pentru o nouă aventură în lumea civilizată a îmblânzirii… Aș asemui-o unei mânze de mustang…
În ceea ce privește creația lirică a Andreei, înainte scria rar, dar, de când a descoperit „Rugă fără sfârșit” pe facebook, scrie aproape zilnic strofe pentru acest poem colectiv. Sper ca Andreea, după debutul publicistic, să scrie nu doar catrene pentru peomul fără sfârșit, ci să ia în serios poezia și să scrie temeinic.
În poeziile pe care le scrie veți descoperi frumusețea și originalitatea tinerei poete „rebele.”

 

Vinovăție

Te doare, nu…?

Te doare, vrei sa plângi…

E prea târziu acum

Să te apuci să fugi.

Acum stai înrobit

În lanțul nedreptății

Și tot ce ai iubit

Tu lași în calea vieții.

 

Te doare, vrei să plângi,

Dar nu ai lacrimi dulci.

Te doare, vrei să fugi,

Dar nu ai unde să te duci.

 

Vei sta mereu deoparte

Privind în urma ta

La cele întamplate,

În viată ta. Vei sta…

 

Abia atunci vei plânge

Să îți alini durerea

Cu lacrimi reci de sânge,

Cerșindu-ți mângâierea.

 

Ciobanul din Miorița

 

El nu spune NU morții…

Ci, ca o nuntă–o vede:

Nunta ce o știu doar munții.

Ei știu ce se va pierde…

 

Dar ce-I frumos, nemuritor?

La fel ca orice frumusețe

Se stinge și acest păstor

Cu fruntea sus și cu noblețe.

 

Îi spune-adio stânii,

Dar nu-I e greu deloc:

O să-și audă câinii

Din spate, dintr-un loc

 

De sus, din cer, de-acolo

Îi va vedea mereu,,

Le va asculta tăcerea,

Le va mângâia durerea.

 

Pustiu

 

Tu poate nu știi,

Dar eu știu:

Înăuntru ești gol,

Ești pustiu…

 

Crezi că poate sclipești,

Dar te înșeli…

Tu poate nu știi,

Dar eu știu:

Înăuntru ești pustiu…

 

Poate crezi că trăiești,

Dar ai murit demult,

Ca o fantomă rătăcești…

Poate tu nu stii,

Dar eu stiu:

Înăuntru ești pustiu.

 

Poate vrei să crezi în tine,

În ziua de azi,

În ziua de mâine,

În viitor.

Poate tu nu stii,

Dar eu stiu:

Înauntru ești pustiu.

 

Visezi putere,

Visezi avere,

Poate visezi ca zbori.

Poate tu nu sti,

Dar eu stiu:

Ai uitat sa traiesti.

 

Balada unui miel

 

Mândră floare de bujor,

Iaca, mâine am să mor.

Asta-i soarta și mi-i dat

La apus să fiu tăiat.

 

Văd câmpiile cu flori,

Focul roșu dintre nori,

Știu că-i ultimul privit:,

Mâine am să fiu jerfit…

 

Mama

 

În chipul mamei mele

Văd ușa mântuirii,

Vad dragostea eternă,

Văd sufletul iubirii.

 

Ea a sadit un trandafir

Ce din lăstarul ei a răsărit.

Era atât de fraged și fragil!

Dar mama-grădinar l-a îngrijit.

 

Din seva sufletului ei

Strop după strop i-a dat vigoare,

Și trandafirul mititel

Încet încet să crească mare.

 

Acum mă văd pe mine:

Un trandafir înmugurit

Și-n stânga, lânga mine,

Un trandafir aproape ofilit…

 

Cu dedicație

 

Minciuni și vise… Sperantă…

Amăgirile de-o viață…

 

Vroiam o minune, un semn divin,

O stea să mă ducă departe de chin,

Iubire sau idol la care să țin.

 

Rebelă și dulce, frivolă și sfântă,

Amestec de fiere, lapte și miere,

Zadarnic lebăda viața și-o cântă,

Bucuria încă din viață și-o pierde,

Ultima notă sunând a tăcere,

Nimic nu trăiește în viață, ci piere.

Adio îți spune la capăt de drum,

Rămas bun. Rămas bun…

 

Prinde curaj

 

Ai vrea să nu știi ce se-ntâmplă.

Ai vrea să negi tot adevărul.

Ai vrea să nu fii tu acela

Ce trebuie să-nfrunte răul…

 

Dar toți avem aceeași soartă;

Ne naștem pentru a muri

Și toți suntem, toți laolaltă,

Ai Domnului frumoși copii.

 

Deși te doare uneori

Să tot privești doar înainte,

Deși când te trezești în zori

Găsești dorințe ofilite,

 

Haide, curaj și te ridică!

Fii zvelt și falnic ca un brad

Să ai răbdare ca o stâncă,

Să fii senin, să fii curat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*