Andreea Rotaru este o fire libertină (așa îi place să creadă), rebelă, imprevizibilă datorită neasemănării cu ceilalți, făcându-se distinctă, la extreme, prin darul (sau defectul) unui automatism al contradicțiilor, al contracarării părerilor celorlalți până la a refuza să accepte adevăruri directe, evidente și la a insista să își impună propriul punct de vedere la polul opus, din rațiuni fără rațiuni și din principii fără principii de genul ”dacă tu zici că e albă, eu spun că e neagră… și invers”. Este sinceră și directă, impulsivă, vulcanică, mereu în căutarea noului, nestatornică, uneori sociabilă, alteori respingând socializarea chiar și dacă societatea o place, o cheamă, o vrea în centrul atenției, devenind brusc introvertită, izolată, meditativă, sihastră. Ține enorm să își formeze propriile păreri, detestă să le preia și este vehementă atunci când ceilalți vor să îi impună punctul de vedere, oricât de just și argumentat ar fi. Doar când este sentimentală și pasională își pierde impasibilitatea. În astfel de situații speciale (!) își amplifică, își exacerbează starea, își forțează emoțiile și devine vulnerabilă, influențabilă, dăruiește mult și a învățat să nu regrete nimic din trecut, să creadă că i-a plăcut ce a făcut…
Mărturisesc că am reușit să o „citesc”, să o ghicesc, să îi realizez profilul psihologic preluînd de la ea autoportretul așa cum mi l-a etalat în mesajele schimbate când am pus ochii pe ea, când i-am remarcat-o calitățile lirice și mi-am promis să o îi fiu naș de botez publicistic. Părerile mele despre această tânără deosebită nu mai au loc în tabloul pe care și l-a pictat singură prin linii, culori și nunațe expresive, complicate, sugestive, rugoase sau fine, subiective sau obiective. Prefer să îi desenez sub forma unui crochiu doar portretul poetic ajutându-mă tot de părerile sale despre sine, cum ar fi felul de a scrie lapidar, instinctiv, alert, brut, fără răbdare, fără să cizeleze, muzicalitatea fiind cea mai importantă la o poezie, indiferent de rimă. Are dreptate, și eu cred la fel. Pe cât pare de de puternică, de expansivă, de posesivă, pe atât este de timidă și tandră, știind să se impună dar și să se supună… Stăpânește foarte bine și teatral, cred, arta femeilor flexibile, nemonotone, fals frivole dar și fals pudice, pe cât de dure pe atât slabe, ori se resemnându-se, ori luptând. Femei care își oferă singure plusul de afecțiune și importanță pe care le merită și pe care, datorită superficialității masculine, nu le primesc la cotele așteptate, fiind dezamagite și neavând altceva de făcut decât să recidiveze, să vâneze, să spere, să nu își refuze plăcerile, satisfacțiile, pasiunile… Andreea nu pregetă să își sfâșie victimele cu o tandrețe criminală, să le devoreze încet, cu savoare, într-un ritual nupțial al dragostei și morții ca de călugăriță, superba, nemiloasa și perversa insectă Mantis religiosa care își consumă în orgasm partenerul. În timp ce o fecundează îl devorează… Andreea este o Dulcinee dispusă să fie cucerită de un Don Quichotte fermecător de visător pe care este fericită să îl subjuge și să îl consume, fiind o luptătoare în travesti care știe să invadeze dar să și se retragă, să se camufleze dar și să se etaleze… O femeie care așteaptă să fie mai întâi răpită și apoi cucerită, dar neapărat cucerită în captivitate, posedată, îmblânzită. Pentru scurtă vreme, căci, atunci când scapă, și face oprice să scape, fuge de extaz, se plictisește de iubire și se întoarce în sălbăticie unde redevine liberă, aptă pentru o nouă escapadă, pentru o nouă aventură în lumea civilizată a îmblânzirii… Aș asemui-o unei mânze de mustang…
În ceea ce privește creația lirică a Andreei, înainte scria rar, dar, de când a descoperit „Rugă fără sfârșit” pe facebook, scrie aproape zilnic strofe pentru acest poem colectiv. Sper ca Andreea, după debutul publicistic, să scrie nu doar catrene pentru peomul fără sfârșit, ci să ia în serios poezia și să scrie temeinic.
În poeziile pe care le scrie veți descoperi frumusețea și originalitatea tinerei poete „rebele.”
Lasă un răspuns