De la debutul său editorial (Pax magna, Ed. Cartea Românească, Buc., 1972), poetul Eugen Dorcescu semnează până astăzi aproximativ patruzeci de volume de versuri, eseuri, proză scurtă, teorie și critică literară, dintre care patru sunt volume de traduceri, în special din poezia spaniolă (Pierre Loti, Doamna Crizantema, Editura Excelsior, Timișoara, 1998; Coriolano González Montañez, Călătoria, Editura Mirton, Timișoara, 2010; Rosa Lentini, Tsunami și alte poeme, Editura Mirton, Timișoara, 2011, aceasta fiind reluată în același an și în ediție online la Editura Semănătorul, București).Volumul Rosei Lentini, cu versuri de simțire spaniolă emblematică, mi-a parvenit în format online, expediat pe aceeași cale electronică de autorul traducerii (iată, așadar, cum cartea se îndreaptă spre a doua tinerețe fără să prejudicieze valoarea, ci ajutând-o să se afirme în cercuri intersectate în jurul ei!). Mărturisesc că după Dámaso Alonso (El viento y el verso – 1925), Mario Benedetti (Poemas de oficina – 1956, La casa y el ladrillo – 1977, Poemas de otras – 2004), după Alegre Heitzman (La luz con el tiempo dentro – 1993; La luz en la ventana,– 2001), după César Augusto Ayuso (Afirmación del hombre – 1980; La noche ama su sombra – 1984), cartea Rosei Lentini Tsunami și alte poeme mi se pare o continuitate lirică în spiritul a ceea ce scria încă pe la mijlocul veacului al XX-lea în Poesía española și în Poetas españoles contemporaneos Dámaso Alonso despre destinul comun al poeziei de simțire spaniolă, indiferent dacă ea se exprimă în castiliană, în bască, în catalană sau galiciană. În traducerea lui Eugen Dorcescu, bun cunoscător al spiritului iberic, Rosa Lentini mă trimite la o observație a lui Salvador de Madariaga potrivit căreia gândirea spaniolă ar fi bogată în geniu, dar săracă în talent, cu precizarea că Madariaga distinge „două tipuri deosebite ale spiritului uman, care se deosebesc prin aceea că talentul este mai ales conștient, continuu, metodic, analitic, critic, iscusit în ceea ce privește forma, în timp ce geniul este mai ales subconștient, discontinuu, liber de orice metodă, sintetic, creator, fertil în ceea ce privește fondul” (Englez, francez, spaniol în vol. Itinerarii spirituale, Ed. Meridiane, Buc.,1983, p. 228). Rosa Lentini și întreaga ei generație probează tentația spaniolă de a privi totul ca subspecie aeternitas cu sprijinul nemijlocit al graiului și al tendinței lui de totalizare, ceea ce constituie sufletul Spaniei. Astfel, ar spune și Madariaga, spaniolul atinge universalitatea fără să și-o propună. Rosa Lentini, poetă, traducătoare, critic şi editor, este licenţiată în Filologie Hispanică la Universitatea Autonomă din Barcelona. Membru fondator al revistelor de poezie Asimetría (1986 – 1988) şi Hora de Poesía (1979 –1995), a fost, în plus, directoare a acesteia din urmă, în care a tradus numeroşi autori şi a realizat mai multe antologii. A conceput şi coordonat ciclul de poezie “Martes poéticos” în Casa del Libro din Barcelona în perioada 2000 – 2005, unde au citit mai mult de o sută cincizeci de poeţi din toată lumea, aflăm din prefața semnată de Esther Ramón. Tsunami și alte poeme este pentru cititor un exercițiu complex de semiotică, de psihologie a reprezentării, de testare a maturității înțelegerii și de revelație a metaforei bine structurate în registrele contiguității. Selecția poemelor stă sub semnul apelor care amenință cu dezlănțuiri sinistre, gata oricând să readucă totul la preexistență, iar viața este un tsunami care nu iartă: Aşteptare, răgaz în care ne naştem./ dorinţă a apelor care prevenindu-ne/ ne obligă să imităm cetăţile/ ce ridică ziduri de zăgăzuire/ şi poduri ce leagă aceste ziduri chiar după lungi ani de linişte//(Tsunami).Vâltorile sunt rațiune de a fi și răzlețele paranteze în timp dau răgaz pentru aripi și împotrivire:Străbătând o perioadă de calm/ între un tsunami şi altul/ fără ruguri care să-i conducă până acasă/ pe cei care s-au pierdut între ape,/ oamenii uită trecutul//(Data viitoare). Destinul este o convenție peste putință, care se presimte nu se raționează, cu punctul de sprijin în afara vieți înseși: Scade resentimentul/ faţă de ceea ce credea/ a fi dreptul său/ Ariadna nu este doar/ cea care oferă firul/ ci şi cea care desluşeşte/ scrise/ în ghem/ originea şi finalul// (Piatra). Viața este aidoma unor antilope epuizate în goana spre înainte/ (…) dacă tot ceea ce ele sunt scapă/ și moare fungind (ibidem). Aceeași vâltoare, descoperă Rosa Lentini, a aprins întunericul înainte de vreme pentru Alejandra Pizarnik: Patruzeci/ de ani mai târziu citesc numele în minuscule « alejandra »,/ în gura celui care a stăpânit moartea precum fetiţa ce/ sub vânturi cenuşii aşteaptă celălalt ţărm, şi scrie:/ “dedesubt sunt eu/ alejandra” //(Citind-o pe Alejandra Pizarnik). Numai mitul se împotrivește chiar și din adâncuri, din nisipul Nilului, și răzbate împotriva timpului prin Barajul de la Assuan: Dintr-o barcă îndepărtată se aude cântând o lume nouă, inconştientă de zecile de/ temple înecate sub baraj, arhitecturi uitate/ care niciodată nu vor mai izbuti/ să iasă la lumină.// Cântecul identității le dezvăluie și el făcând să pălească orice invenție a denaturării cosmopolite: În bărci micuţe, folosind braţele drept vâsle, se apropie copii de feluci ca să cânte/ cântări la modă pe care cred ei că turiştii doresc să le-audă./ Cerem unor ochi îngropaţi în piele măslinie un cântec egiptean. Ochii se luminează/ în timp ce din pieptul plăpând al micuţului ţâşneşte cea mai dulce intonaţie, şi orice/ altă melodie/ încetează a se auzi în tot lungul râului (Bărcile Nilului). Dincolo de farul de la Alexandria, care zace în mare la două sute de pași de la port, Egiptul rămâne Cheia Lumii:Egiptul tindea spre stele ori se afunda în nisip./ Cu o imensă cheie a vieţii făcută din plumb aurit se deschid astăzi cele două/ temple din Abu-Simbel sau cel din Luxor, în antica Tebas, / cu coloanele sale…// Simțirea lirică a Rosei Lentini s-ar lăsa cu greu prinsă în expresie românească dacă o alta la fel de subtilă și profundă n-ar adulmeca-o, fiindcă sintaxa, topica și în primul rând mecanismele reprezentării pot deveni înșelătoare: joc împrejmuind marele drum/ desfrunzit, al unei poete/ ce pune temei negurii sale;/ mai târziu locul îşi pierde răbdarea//(Citind-o pe Alejandra Pizarnik,II). Sau o reflecție superbă poate fi prejudiciată în rostirea ei: Şi zice: “iarna urcă prin mine”/ şi este mai în sine cu sine însăşi.//(ibidem, III). Ori lucrurile acestea nu se întâmplă în traducerea lui Eugen Dorcescu. El gustă cu metafora din savoarea acelui spirit al geniului, despre care vorbea Madariaga, când traduce Omilie (în turnul clopotniţei un ritm fără greş,/ dangătul de mort, în biserică/mesă recviem Bach//), ori îi gustă veninul tranchilizant al reconstrucției ființei ( Acum nu este suflet/ încă e niciodată/ ieri este încă/ azi este laţ/ niciodată şi întotdeauna/ îndepărtat//) și ajunge la construcții care frizează pardoxul (un lucru nu este el însuși dacă/ știm să-l ascundem; Citind-o pe Alejandra Pizarnik). Am tradus şi traduc din limbile franceză şi spaniolă. E o muncă utilă şi fascinantă. Dar, pentru a o duce cu bine la capăt, trebuie, desigur, să ai anume criterii. Spre exemplu, în ce mă priveşte, caut mai întâi afinităţi de mentalitate şi de viziune artistică, şi abia apoi mă încumet a tălmăci un text, mărturisea Eugen Dorcescu într-un interviu (Ziarul Lumina, marți, 14 iunie 2011). Și o face cu onestitatea crezului, adică, citând-o tot pe Rosa Lentini (Simbioză,5), Voi micşora apa/
pentru a-ţi da să bei/ soarele nisipurilor …
Lasă un răspuns