În sfârşit… am revenit…
Timp de o săptămână fost-am răpit de forţele înarmate ale Întunericului, în Palatul căruia am devenit ostatic de nepreţuit.
Acolo, pot acum să vă spun, parola de salut era „Reşetnikov”, iar formula de mulţumire -„Veşnic Filat!”
Şi-ntre cei doi trandafiri inegalabili – biată, ostatică, viaţa mea!
Când mi se făcea straşnic dor de Voi şi de Libertate, brusc apărea la uşa izolatorului meu un temnicer.
– De ce vi se face dor din nou? – poruncitor, mă-ntreba.
– De Reşetnikov, bineînţeles,–înfricoşător răspundeam.
Şi temnicerul, satisfăcut de ce-i era dat să audă, în Nicăieri dispărea.
Când mi se făcea teribilă foame ori sete năprasnică de Adevăr, – nebuneşte scriam.
– Pentru cine scrii? – tromboniza de-ndată în faţa ochilor mei temnicerul.
– Pentru Filat, evident, pentru cel de l-a demis pe Gheorghe Mihai din divanul Securităţii moldoveneşti şi acum şi-a (re)găsit naşul…,- răspundeam.
– A-a-a, da, asta se poate, las-să ştie lumea că naşul lui adevărat nu-i pd-istul Anatolie Ghilaş, ci numai şi numai Voronin, scuzaţi, Reşetnikov, vrut-am să zic.
– Exact! Să trăiţi!
Şi cititorul gândurilor mele dezarmate se retrăgea fericit pentru un timp, lăsându-mă în pace să scriu.
Nu şi să public cele scrise vreme de o săptămînă.
Ceea ce m-a făcut să meditez profund la unele lucruri.
Şi aşa, precum majoritatea absolută a ziariştilor şi analiştilor politici instructaţi de Institutul cadrelor de partid „iSIS-Viitorul”, am bătut cu-nfrigurare-ntr-o noapte la uşa dinspre Fabrika lui Filat…
Zadarnic am tot bătut …
…Şi-n zori de zi am reizbucnit în Lumină!
Lasă un răspuns