Deriva politică

Democraţia bugetară atât de hulită de Titu Maiorescu şi P.P.Carp exemplifică, la mai bine de un secol, ipoteza transformării acesteia în totalitarism, palidele opoziţii ale jumătăţii apartenente castei politice unice, aşa zisa opoziţie, asigurând cuiele de bătut capacul   coşciugului unor decizii care, sub parfum european, restaurează  revolute şi păguboase geo-politici de bazar, miza fiind, sigur, mai puţin binele comunitar şi mai ales, înlăturarea unor posibile disfuncţii în formula de guvernare ce se vrea înveşnicită. Regiunile şi regionalizarea, neclar şi  tembel argumentate ca primă necesitate de racordare la suflul lumii moderne sunt identic egale ţipetelor de ciori care anunţă schimbarea vremii în mai rău, regionalizarea nefiind decât o inversare de lectură a prevederilor constituţionale sau, ca revers, un prolog băşcălios la ce va să urmeze: punerea pe un pat procustian, micşorat cu osârdie, a multora dintre prevedeile constituţiei statului de drept care este România. Mult mai subtili, cum  se cred a fi trompetiştii pe solfegii garantate de tot felul de consilieri bine îndopaţi în coteţul puterii, mişcările diplomatice prin Serbia, clamarea întârziată a instituţiilor statului asupra drepturilor românimii din Valea Timocului la exprimarea identitară, rarele şi confuzele apăsări pe butoane dintr-o armonică ministerială cu burduful spart în cestiunea românilor din Ucraina, Ungaria,  nu sunt altceva decât exerciţii pregătitoare pentru clamarea necesităţii unei federalizări, că, vezi dumneata, dacă noi le asigurăm (un iterativ nefuncţional) aia şi aia alor noştri în afară, ar cam trebui să-i lăsăm şi pe ăilalţi să le asigure alor lor autonomia profundă în teritorialitate, în x şi y. Mai în clar e ca şi cum  mâine-poimâine ţi-ar intra nu ştiu ce organ în apartament şi ar decide că o cameră şi o bucată de bucătărie devin spaţiu vital pentru familia Kelemen, dreptul inviolabil asupra proprietăţii nefiind încălcat ci doar puţin restrâns. Şi-mi aduc aminte de modul cum sub Dej s-a încercat rezolvarea problemei locuinţelor prin silnica obligaţie a proprietarilor de imobile de a avea chiriaşi sau, conform declaraţiei oficiale de atunci, statul asigura un venit suplimentar prin chirii pentru proprietarii de imobile! Refuzul transfera problema pe dosariada trădării, duşmăniei de clasă cu finalitate la Canal ori în puşcării! Şi cum rămâne cu “statul naţional unic şi indivizibil”?  Din altă perspectivă poate că e bine şi aşa. O astfel de imbecilitate se poate transfera într-o mişcare compactă, naţională, de veto nu doar pentru reîmpărţirea administrative-teritorială ci pentru anularea calităţii de “reprezentanţi” a deputaţilor şi senatorilor pentru simplul şi normalul motiv că aceştia nu s-au consultat cu cei care i-au delegat ca “reprezetanţi”. Dincolo de legalitatea sau ilegalitatea iniţierii de referendum pe problema “reîmpărţirii administrative-teritoriale”, dincolo de procentul prezenţei la vot, protestul copleşitor prin unanimitatea lui “nu”  este un semnal clar al “înstrăinării” castei politice de realitatea naţională, de cerinţele reale ale populaţiei.

Una dintre aserţiunile restructurării teritoriale ar fi, în plan bugetar, micşorarea numărului de funcţionari publici, compactarea instituţiilor de stat, etc. Sigur un astfel de demers poate fi de actualitate după parcurgerea unor alte etape ale strategiei administrative. Şi mă opresc la un singur aspect: raportul dintre salariul minim pe economie şi salariul/venitul multora dintre  cei care, aflaţi pe funcţii bugetare, asigură chiar şi fără carnet de membru de partid cu plata cotizaţiei la zi, sumele excedentare din campanile electorale. Din câte mi-aduc aminte, nu ştiu ce document al partidului communist impunea “echitatea” prin raportul de 1 la 5 între salariul minim şi cel maxim. Num ă interesează suportul ideologic de atunci al acestei măsuri şi nici dacă aşa ceva s-a şi aplicat. Dar sunt convins că acum, într-o structură economică falimentară, raportul de 1 la 10,15,20 între venitul minim şi cel al unor “funcţionari cu funcţii” este de-a dreptul hilar şi absurd.  Mai mult, pe parcursul ultimilor 22 de ani  au fost inventate noi şi noi funcţii/posturi la care venitul, se spune, este corelat cu similarii din ţările U.E.! Or, singurul comentariu este cel al jecmănirii bugetului public, al banilor care provin în principal din taxele şi impozitele contribuabililor, cetăţenii votanţi dintr-o ţară care, deşi face parte din Comunitatea Europeană este foarte săracă. Iar etalonul de măsură, într-o astfel de ţară, şi mă refer la cheltuielile bugetare, nu poate fi decât incomparabil redus faţă de cel folosit în Franţa, Anglia, Germania, Italia.  Un raport al veniturilor de 1 la 5, 1 la 7 pe sistemul personalului bugetar ar fi redus de la sine şi numărul funcţionarilor, mulţi dintre aceştia optând pentru activităţi particulare unde şi cu o susţinere din partea statului, o afacere bine  condusă ar fi putut asigura un alt raport al veniturilor managerului şi lucrătorilor, concomitant cu un surplus de bani direcţionaţi spre bugetul public.

Recontabilizarea efortului contributiv, asanarea surselor oficializate de supra-plată necuvenită unor funcţii, mai ales în zona “imperială” a democraţiei bugetare, asigurarea unui raport corect între venituri pe baza presiunii date de barometrul social – acestea şi multe alte obligatorii măsuri nu ar fi trebuit să lipsească din platformele electorale ale partidelor, din acţiunile guvernelor de până acum. Nu s-a vrut! Între cauză şi efect parlamentarii şi reprezentanţii puterii de orice culoare au ales maneaua efectului, că dă bine şi pe sticlă, una dintre cauzele acestei marginalizări europene a României fiind tocmai “casta politică” de la care derivă “marea derivă” naţională. Şi, în definitive, sunt convins că preşedintele Traian Băsescu avea dreptate spunând că numărul parlamentarilor este enorm de mare la o populaţie sărăcită şi împinsă spre emigrare. Şi 100 ar fi prea mulţi într-un parlament unicameral. Din nefericire sau dimpotrivă, după atâtea derive, în acest moment, partidele existente nu au acreditarea încrederii pentru a-şi asigura reprezentarea în parlament. S-a minţit nesimţit de mult!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*