Jacques Chirac – „Memorii” (1)

Perspectiva franceză

Memoriile fostului preşedinte al Franţei Jacques Chirac (Mémoires. Le temps présidentiel, vol. II Ed. NiL, Paris, 2011)  acoperă o perioadă importantă politică, cea a schimbărilor de gardă în principalele state ale lumii. În septembrie 1998, în Germania sosea Gerhard Schroeder, în martie 2000, în Rusia, Vladimir Putin, în ianuarie 2001, în Statele Unite, George Bush jr. Dispăreau Helmut Kohl, Boris Elţin şi Bill Clinton.  Europa lua un curs mai accentuat spre dreapta iar în Statele Unite se instala echipa cu cea mai evidentă şi manifestă politică de supremaţie şi de dominare prin forţă militară. Este perioada războaielor din Iugoslavia şi Irak, cea a extinderii spre Est a NATO şi a Uniunii Europene, a negocierilor pentru constituţia europeană. Acum, una dintre iniţiativele Franţei, cea de a constitui un grup de elită pentru expunerea intenţiilor generale de dezvoltare economică, faimosul G-7, se  consolidează ca forum de consultare şi primeşte la masa dezbaterilor Federaţia Rusă. Este o consecinţă a revenirii viguroase a Rusiei în zona deciziilor şi a puterii mondiale. Alături de această reapariţie, China oferă primele semne elocvente ale forţei ei economice şi ale unei noi strategii de dezvoltare, revelatoare pentru ieşirea acestui colos asiatic din îngheţul ideologic şi din matca tradiţionalei ei plieri aproape exclusiv pe probleme interne. Dacă mai adăugăm subiectele recurente ale ultimei jumătăţi de secol cum ar fi conflictul din Orientul Apropiat cu componenta lui cvasi-războinică israelo-palestiniană şi încărcătura periculoasă a sărăciei în care se zbat statele africane avem, în mare, tabloul unei felii de istorie contemporană care ne-a marcat în feluri diferite şi care ne cere constant să o înţelegem înainte de a o judeca. Jacques Chirac, unul dintre marcanţii actori ai acestei etape, ne oferă perspectiva franceză asupra acestor evenimente cu onestitate şi judecată lucidă. Precizarea nu este inutilă. Înainte de căderea Zidului Berlinului exista riscul de a se considera că statele occidentale constituie un bloc armonizat de interese. Nu numai că nu a fost un astfel de bloc monolitic dar nici acum, poate mai mult decât atunci, instaurarea unei concordii desăvârşite între aliaţii occidentali nu este uşoară. Chiar dacă s-a bătut monedă serioasă pe (falsa) dispariţie a războiului ideologic odată cu prăbuşirea regimurilor de guvernare comunistă din Estul Europei şi dezmembrarea imperiului sovietic, ipoteza de mai sus rămâne în continuare de luat în seamă. Lumea evoluează încă sub semnul ei. Fără să intru în detalii, amintesc dezbaterile din Consiliul de Securitate şi, pornind de la cartea în discuţie, admirabila bătălie pe care au dus-o noul preşedinte Jacques Chirac şi ministrul de Externe, Dominique de Villepin, pentru adoptarea unei rezoluţii care să permită o altă soluţie decât cea a războiului în Irak.

 Un gaullist autentic

Când a ieşit victorios în alegerile prezidenţiale din 1995, Jacques Chirac trimitea în opoziţie pe socialiştii lui Mitterrand şi readucea pe gaullişti la putere după o perioadă inedită de coabitare chiar cu predecesorul lui. Dacă pe plan intern, gaulliştii au schimbat suficient de multe lucruri, pe plan extern nu aveau decât să continue ceea ce făcuseră predecesorii lor, indiferent de culoarea politică. Până la Sarkozy, puţine modificări – şi acelea au fost de circumstanţă – au apărut în politica externă a Franţei aşa cum aceasta a fost croită de generalul Charles de Gaulle. Deşi vine din familia dreptei, fiind chiar un discipol al lui Chirac până într-o vreme, Sarkozy a imprimat politicii franceze un plus de liberalism de tip american ignorând, uneori cu consecinţe pe care nu a mai putut să le repare, moştenirea  gaullistă. Dar aceasta este o altă discuţie. Ceea ce interesează acum este viziunea lui Chirac asupra puterii, a puterii Franţei şi a necesităţii menţinerii Parisului în sfera deciziilor mondiale. Jacques Chirac este un mare european în tradiţia gaullistă. El a înţeles că  Franţa nu-şi poate conserva grandoarea, atâta cât a mai fost posibilă după război, decât respectând  preceptul generalului: ,,Il n’y a de France que grâce à l’Etat”. Era singura cale de asigurat un loc în guvernanţa mondială, aspiraţie a marilor puteri şi spaimă a statelor fără soliditate economică şi militară

O reconciliere impusă de istorie

Lectura Memoriilor lui Chirac oferă posibilitatea să se vadă cu mai multă claritate complicata construcţie a raporturilor dintre state, indiferent de scopurile alianţelor politice, economice sau militare cărora le aparţin. Chirac zdruncină multe poncife şi este de admirat onestitatea cu care se mărturiseşte. Unul dintre acestea este chiar cel al reconcilierii cu Germania. Mai există neîncredere între conducătorii celor două state? Chiar dacă aceasta nu este în starea adversativă de dinainte de război, ceva mai trebuie construit astfel încât interesele fiecăruia să nu intre în conflict şi să-şi găsească soluţia politică. Acest adevăr a fost respectat de la generalul de Gaulle de toţi preşedinţii Franţei, indiferent de culoarea lor politică. În substanţa ei, misiunea avea ca scop asigurarea locului Franţei în nucleul forte al Europei, alături de Germania. În cele două mandate prezidenţiale, printr-o inteligentă continuarea a politicii gaulliste de conciliere cu Germania, preşedintele socialist François Mitterrand asigurase Parisului, în lungul lui mandat de 14 ani, un parcurs viguros în conducerea treburilor Europei. Ca şi de Gaulle, el continua să salveze statutul de putere europeană decizională unei Franţe care, după decolonizare, trăia mai degrabă din nostalgii decât din energia unei mari puteri. Trebuie recunoscut şi spus însă, că cel puţin în această etapă istorică, Europa nu poate respira sănătos fără plămânii celor două state. De aceea, schimbările de echipe la Paris sau Bonn şi Berlin, conducătorii celor două state îşi fac vizite, desigur din curtoazie, dar şi din necesitate. Acest adevăr îl regăsim în memoriile lui Chirac: ,,Tradiţia vrea ca şefii de stat francez şi german, imediat ce unul sau altul a preluat funcţia, să marcheze cât mai rapid, printr-un demers simbolic, ataşamentul lor faţă de relaţia privilegiată instaurată între cele două state” (pag.41). Funcţionarea binomului franco-german a fost o necesitate resimţită permanent după război, din ambele sensuri. Legăturile amicale dintre Mitterrand şi Kohl au fost trimise în legendă când s-a descoperit că preşedintele francez, socialist altfel, contribuise obscur financiar la succesul în alegeri a cancelarului creştin-democrat. Ambii investiseră mult în normalizarea relaţiilor franco-germane. Investiţia în acest tip de relaţii personale avea raţiuni politice: conservarea puterii fiecăruia din cele două state în construirea unei alte Europe. Am mai scris cu alt prilej, că Helmut Kohl, obsedat de posibile derive sau eşecuri în această orientare a propriei lui ţări, într-un moment neobişnuit de sinceritate, i-a declarat lui Jacques Chirac, la una dintre întâlnirile lor: ,,să nu vă înşelaţi, sunt ultimul cancelar german pro-european”. Spre beneficiul Europei de azi, hărţuită de consecinţele globalizării, Helmut Kohl s-a înşelat. În ,,Memoriile” sale, preşedintele Chirac exprimă alt crez, necesarmente optimist: ,,Astăzi, Parisul şi Bonn-ul, a căror reconciliere este încheiată, se află în faţa unei noi şi uriaşe încercări; aceea de a reuşi împreună inevitabila şi necesara extindere a Europei, instaurarea unei pieţe unice, a celei a Uniunii economice şi monetare, punerea în aplicare a politicilor concertate în materie socială, de justiţie, de securitate, de apărare, de cultură, de cercetare şi pentru protecţia mediului” (idem. pag. 44). Venirea lui Gerhard Schoerder la putere nu este, iniţial, fără emoţii pentru Chirac, şi următoarele remarci ale francezului merită atenţie. Originar din  Germania de Nord, noul cancelar era, prin preferinţe şi origine, mai apropiat de lumea anglo-saxonă. ,,Născut la sfârşitul războiului, din motive de vârstă, el se arăta foarte înclinat să se îndepărteze de atitudinea de pocăinţă faţă de Franţa şi-i reproşa lui  Helmut Kohl de a fi cedat prea mult (în această privinţă, n.n.). În ochii lui, Franţa era un partener de prim plan dar trebuia să înceteze să fie prioritar. În mod special, el considera că agricultorii noştri au profitat prea mult de avantajele europene şi că acest privilegiu nu trebuie să mai dureze” (ibid. pag. 300). Evoluţiile vor demonstra că Schroeder va trebui să accepte ,,condamnarea” de a se înţelege cu Parisul. Ca şi predecesorul lui socialist, François Mitterrand, care avusese cu cancelarul creştin-democrat Helmut Kohl relaţii excelente, Chirac era conştient că nu poate modifica paradigma politică germano-franceză pornind de la preferinţele unui cancelar mai puţin inhibat de vina istorică a Germaniei. Această dezinhibiţie trebuia folosită pentru un pas înainte pentru consolidarea reconcilierii. Este o condiţie impusă de istorie. El, preşedinte de dreapta, va reuşi să facă din mai tânărul (şi mai puţin rodatul) politician german Gerhard Schroeder, social-democrat, un partener solid în modelarea Europei de după război, de după unificarea Germaniei, de după căderea regimurilor comuniste şi de după dezmembrarea puterii uriaşe, militare, ideologice şi politice, a fostei Uniuni Sovietice. Ca şi predecesorii lui, atâta timp cât a condus destinele Franţei, Chirac nu s-a îndepărtat de bazele puse în anii 50 prin înţelegerea Schuman-Adenauer şi consolidată de politica celor doi mari oameni de stat europeni de după al Doilea Război Mondial, Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer (de îndată ce acesta a devenit cancelar al Germaniei). O înţelegere care corespundea opţiunii Generalului de Gaulle despre Europa europenilor. De aceea, Chirac este ultimul gaullist autentic al Franţei.

Instaurarea păcii şi evitarea riscului

În privinţa raporturilor cu Statele Unite, lucrurile confirmă aserţiunea că nu a curs şi nu poate să curgă miere în ceştile înţelegerilor sau negocierilor bilaterale decât dacă unul sau altul dintre partenerii de mic dejun politic au chef de dulciuri. Cum am mai spus, Chirac vine la Elysées în timpul războaielor de dezmembrare a Iugoslaviei. Interesul şi angajamentele militare ale europenilor pentru evitarea unui conflict major în Europa nu sunt împărtăşite cu convingere de către americani. După tradiţie, americanii continuau să aştepte limpezirea de care aveau nevoie pentru a se implica atunci când erau convinşi că sunt asigurate condiţii pentru o victorie sigură, care să le aducă beneficii. Armata sârbă se dovedea puternică, recucerea poziţii, lua chiar prizonieri din forţele ONU de securitate. Masacrul de la Srebeniţa, pentru care încă mai sunt lucruri de clarificat, demonstrează precaritatea improvizaţiilor, lipsa de coordonare şi diferenţa de implicare a statelor care asigurau trupe în forţele ONU de calmare a beligeranţilor. Dosarul este complicat iar Chirac suportă greu lipsa de determinare a occidentalilor de a pune ordine în această parte a Europei. Citind memoriile lui, cel puţin în privinţa cauzelor şi desfăşurării evenimentelor militare, ne facem o altă idee decât cea pe care istoria recentă a fixat-o în conştiinţa noastră. Nu spun că fostul preşedinte al Franţei dezvăluie adevărul în totalitatea lui ci că ne oferă un unghi diferit de vedere, cel al perspectivei franceze. Armata sârbă, de ex., în prima parte a războiului, a luat prizonieri din forţele ONU, olandezi şi francezi, ceea ce a fost socotit de Chirac, în confuzia generală, o umilinţă de ne-acceptat. Revoltat de dispreţul cu care sârbii tratau forţele ONU, Chirac solicită americanilor, încă circumspecţi în privinţa implicării în război, să se implice. Republicanii Bob Dole şi Newt Gringrich din Camera Reprezentanţilor, partizani ai cauzei bosniace, îi reproşează preşedintelui francez că are o judecată greşită a faptelor şi că nu face distincţia între agresor şi agresat: ,,Le-am explicat că nu este vorba de a fi înşelat în privinţa adversarului, ci de a împiedica forţele sârbe să continue să atace contingentele ONU şi zonele de securitate pe care acestea le protejează” (ibid. pag. 52). Nici între Paris şi Berlin lucrurile nu erau înţelese într-un mod convergent, cel puţin în prima parte a războiului. Chirac o spune deschis dar las  cititorilor să descopere singuri adevărul pe care îl susţine acesta. Vreau numai ca  înainte de a-şi lua această îndreptăţită libertate să le ofer măcar remarca preşedintelui francez privind diferenţele dintre Paris şi Berlin. Chirac se întâlneşte cu Helmut Kohl, discută problema iugoslavă şi notează: ,,Chiar dacă analizele noastre pot să fie divergente asupra originii conflictului şi a responsabilităţilor diferiţilor protagonişti, cancelarul recunoaşte că este preocupat, ca şi mine, de acest război în aparenţă fără ieşire” (ibid. pag. 45).

Lectura cărţii oferă destule surprize. Dar mai importante decât surprizele sunt evaluările corecte ale evenimentelor şi acea perspectivă franceză pe care, cu autoritate, Jacques Chirac ne-o oferă în ,,Memorii”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*