„Numele meu este Dori Lederer. Poezii scriu… cred… dintotdeauna… Însă, în ultimul timp, mi s-a sugerat ideea de a aduna câteva spre a le face pagini de carte. În speranța că ați simțit ceva dincolo de litere, în pofida simplității versurilor, aștept un răspuns din partea dumneavoastră.” Este un fragment din primul mesaj FB pe care mi l-a adresat o româncă strămutată din Craiova în Portugalia în anul 2000. Astfel s-a lăsat descoperită…Și astfel a devenit una dintre cele mai active, prolifice și pasionate creatoare de strofe pentru proiectul liric colectiv destinat Cărții Recordurilor, proiect pe care l-am lansat în septembrie pe facebook și în secțiunea ”Rugă fără sfârșit”din cadrul platformei digitale a ziarului Națiunea. Și tot astfel am prilejul să adaug încă o minune la corola de minuni a lumii(!) poetice pe care nici politica, nici războaiele, nici nemernicia conducătorilor omenirii, acum la răscruce, nu o pot strivi.
Dezvăluind un univers poetic pe cât de material pe atât de transcedental, reunind esența brută dar și rafinată a elementelor ancestrale, trăind exuberanța paradoxurilor aflate la tot pasul, Dori Lederer exultă liric discret, reținută, uimită de fascinația mistică a mediului acvatic în imensitatea mării , scriind în cadențele și fluctuațiile unui continuu flux-reflux al sentimentelor când line, așezate, molcome, noastalgice, când învolburate, furtunoase, clocotitoare izbind ca talazurile.
Poeta Dori Lederer este atât de… aceeași și în același timp atât de… alta, de diferită, de la o poezie la alta, încât te întrebi dacă nu cumva ființa subtilă a domniei sale trăiește simultan în două lumi, dedublându-se aici și dincolo… Nu datorită registrului liric atât de larg, de variat, de generos, ci datorită puterii de sugestie prin care transcede, translează și transferă subconștientului stări, impresii senzoriale și extrasenzoriale, imagini, fiori, emoții…
Nu fac un secret din faptul că am avut prilejul și privilegiul , prin schimburi de mesaje, să îi laud darul de a reuși cu ușurință să transmită stările și sentimentele care o frământă sau o încântă, să îi determine pe cititori, pe vizitatorii spirituali, să o însoțească și să parcurgă împreaună itinerariile imagistice și imaginare de la micro- la macrounivers, de la substanțele și fenomenele naturii din apropierea noastră la dimensiunile spațiale și temporale ale sferelor și nivelurilor dumnezeiești accesibile omului doar cu gândul , iar poetului, în plus, cu inima…
Și totuși, universul poetic al autoarei este un întreg, un hipervolum metaforic și metempsiohotic căpătând consistență materială, substanță. În universul intim , aparent ermetic și totuși deschis, al poetei se circulă liber, se trăiesc liber sentimentele, evenimentele, dramele, revelațiile cu atât mai senzaționale cu cât sunt mai firești, proprii omului pe cât de cerbral pe atât de sentimental.
I-am spus doamnei Dori Lederer că poezia domniei sale este ca un film într-un film… în care animația și contemplația codifică și decodifică cele două lumi ale contrastelor și metamorfozelor : alb-negru, cald-rece, gol-plin, pâmînt-cer, uscat-apă, brutal-tandru, minuscul-imens, lumină-întuneric, viață-moarte… Un traseu imprevizibil al introspecției dar și al exteriorizării. Un piesaj pământesc dar și celest… Atunci când crezi că este mai teluric, mai palpabil, cu atât este mai astral, mai cosmic …
Poeziile domniei sale au o încărcătură tragică ascunsă, oscilând între durerea amară, acută ca un strigăt de suferință surdă, și durerea dulce ca resemnarea care alină, anesteziază , îmblânzește durerea… Cred că tragismul tainic aproape i s-a vindecat prin poezie, și i-am spus că marea care duce și aduce pe mișcătoarele-i cărări(!) uneori răpește și ucide cerându-și ofranda și cerșindu-și iertarea. Iar cu satisfacție vă anunț că poetei Dori Lederer i se va tipări și lansa volumul „Maluri de gând”, aflat în lucru la Editura Națiunea, o carte de excepție care va primi curând sfântul botez al cernelii . „Va fi o carte bună, un leac de suflet, o îngemănare religioasă a sentimentelor curate, rafinate, înălțătoare… ” am încurajat-o și o încurajez și aici, în ”Colocvii Literare”. Iată cum se definește cel mai bine, liric, Dori Lederer: „Sunt valul de departe ce-a venit / Cu-o lacrimă scăpată-ntr-un târziu / Sub tainic ochi al unui asfințit / Pe țărmul meu cel trist, acum pustiu”… Sau: ”Sunt un izvor în miljloc de pustiu, / Ce curge solitar printre-amintiri / Şi-s hărăzită ca pururea să fiu / O scurtă clipă-a unei nemuriri”…
De nu voi mai fi
Dacă vreodată voi pleca de langă tine,
Să nu mă cauţi printre muritori,
Ci să ridici, sperând, a ta privire
Acolo sus, în ceruri, printre nori.
Să laşi ca faţa să ţi-o răcorească,
Un strop de ploaie care mi s-a scurs
Din lacrima ce-a stat să te păzească
În timp ce tu dormeai şi eu m-am dus.
Dacă vreodată nu voi mai apare
În noapte, să-ţi alin crunta durere,
Să nu mă cauţi jos, aici, sub soare,
Ci sus, în praf de stele și de sfere.
Şi dacă dor de mine îţi va fi
Şi vei dori iar să mă ţii de mână,
În versurile-acestei poezii
Topeşte-te şi fi-vom împreună.
Fulg de poevste
Sărută-mi palma mea rănită
De cioburile-atingerii nedate
Şi pune-ţi șoaptele-n batistă,
Alături de lacrimile toate.
Să îmi acoperi clipa întreruptă
De mâna timpului ce nu dă timp,
Cu-n negru voal de renunţare mută
Al celor care singuri se mai mint…
Închide-mi pleopa ce încă se mai zbate
Pe ale ochiului neîmplinite vise,
Să pot dormi şi eu, măcar o noapte,
Cu ale sufletului porţi închise.
Cu spada vieţii înjumătăţeşte
Aripi de zbor ce nu l-am cunoscut
Şi-adoarme-mă, tăcut, într-o poveste
Ce are un final drept început.
Aşează-mă pe pat de poezie
Sub pledul unui sonet neterminat
Şi voi rămâne-o tristă melodie
Pe versuri care nu au mai rimat.
Revendicare
Voi, cei ce-n sinagogi și în biserici
Citiți doar litera cu ochi de fariseu,
Vă cerem să opriți aceste false predici
Și să-L eliberați pe Dumnezeu.
Voi, cei ce în moschee și în piețe
Îl omorâți cu ură pe ateu,
Mai bine-ați renunța, astăzi, la pietre
Și L-ați elibera pe Dumnezeu.
Voi care ați urcat cu-nșelăciune
Până acolo sus, în cerul Său,
Cu mii de semnături d- adeziune,
Da-ți-I concediu, azi, lui Dumnezeu.
Nu-L mai revendicați în conferințe
Și scoate-ți-L afară din statui,
Nici în sinoade nu mai dati sentințe
Căci El nu aparține nimănui.
Eliberați din voi celestul Creator
Ce stă închis de secole de-a rândul,
Căci El e Dumnezeul tuturor
Și-i Domn ce stăpânește-ntreg Pământul.
Valul
Sunt valul de departe ce-a venit
Cu-o lacrimă scăpată-ntr-un târziu
Sub tainic ochi al unui asfinţit
Pe ţărmul meu cel trist, acum pustiu…
Cu unduiri domoale precum gândul,
Care sub frunte îi zăcea tăcut,
Împreunat-am Marea cu Pământul
Şi-un drum până la stele am făcut.
Atunci, pentru o clipă am scăldat
Nisipul lui cu scoici şi cu safire
Şi-un pescăruş cu ţipăt s-a-nălţat
De pe a noastră stâncă de-ntâlnire.
Cu unda-ncremenită-n susur mut
Ca o vioară fără de arcuş,
Sunt valul ce-a scăldat un ţărm tăcut,
În ţipătul prelung de pescăruş.
Iubește
Iubeşte-mă aşa, ca vântul
Ce-n preumblarea-i pe pământ,
În faţa mea-şi opreşte suflul
Şi mi se-nchină adiind.
Iubeşte-mă aşa, ca marea
Când mă atinge cu-n sărut
Şi-şi lasă-n trupu-mi toată sarea
Unui reflux ce s-a zbătut.
Iubeşte-mă precum un strigăt
Străpunge liniştea-n afund,
Şi-n faţă-mi cum, căzut cu zangăt,
Stă-n geamăt lanţul furibund.
Iubeşte-mă precum neantul
Înghite stele ce-au apus,
Căci tu, iubite, tu eşti vântul
Şi strigăt eşti şi val răpus.
Menire
Eu sunt secunda pământeană
Din ora ceasului ceresc,
Și am căzut pe-a lumii rană
Cu glasul meu să o-nvelesc.
Şi m-am născut din plâns de strune
Împreunate-n închinare,
Copil pribeag trimis în lume
Din lacrimi să adune sare.
Din leagănul de braţe-ntinse
Ca-n răstigniri de nori pe cer,
Primit-am coardele atinse
De îngerii care nu pier.
Eu sunt vioara cea atinsă
De-al cerului arcuş divin
Ce pentru voi am fost trimisă,
Durerea vouă să v-alin.
Sunt doar secunda dintr-o viață,
Un trist arcuș fără vioară,
Sunt vis de îngeri ca de ceață,
Și strigăt de durere-amară.
Sunt un izvor
Sunt un izvor în miljloc de pustiu,
Ce curge solitar printre-amintiri…
Şi-s hărăzită ca pururea să fiu
O scurtă clipă-a unei nemuriri.
Ce vină mi-a găsit Judecătorul?
Ce sacrilegiu grav am săvârşit
De mi-a fost dat să alin dorul
Vreunui cerb hoinar şi rătăcit?
Să stau să curg în curgerea-mi de jale,
Să potolesc vreo arsiţă în noapte,
Să-mi cadă stele peste tot în cale,
Să port în unde doar frânturi de şoapte.
Rămane-voi izvor pânâ la moarte,
Cu unda mea cea tristă, murmurând,
În aşteptarea cerbului ce, poate,
S-o adăpa din mine, când şi când.
Lasă un răspuns