Românii de pe facebook au vocație la poezie… Dori Lederer: un debut publicistic de excepție

„Numele meu este Dori Lederer. Poezii scriu… cred… dintotdeauna… Însă, în ultimul timp, mi s-a sugerat ideea de a aduna câteva spre a le face pagini de carte. În speranța că ați simțit ceva dincolo de litere, în pofida simplității versurilor, aștept un răspuns din partea dumneavoastră.” Este un fragment din primul mesaj FB pe care mi l-a adresat o româncă strămutată din Craiova în Portugalia în anul 2000. Astfel s-a lăsat descoperită…Și astfel a devenit una dintre cele mai active, prolifice și pasionate creatoare de strofe pentru proiectul liric colectiv destinat Cărții Recordurilor, proiect pe care l-am lansat în septembrie pe facebook și în secțiunea ”Rugă fără sfârșit”din cadrul platformei digitale a ziarului Națiunea. Și tot astfel am prilejul să adaug încă o minune la corola de minuni a lumii(!) poetice pe care nici politica, nici războaiele, nici nemernicia conducătorilor omenirii, acum la răscruce, nu o pot strivi.
Dezvăluind un univers poetic pe cât de material  pe atât de transcedental, reunind esența  brută dar și rafinată a elementelor ancestrale, trăind exuberanța paradoxurilor aflate la tot pasul, Dori Lederer  exultă liric discret, reținută, uimită de fascinația mistică a mediului acvatic în imensitatea mării , scriind în cadențele și fluctuațiile unui continuu flux-reflux al sentimentelor când line, așezate, molcome, noastalgice, când învolburate, furtunoase, clocotitoare izbind ca talazurile.
 Poeta Dori Lederer este atât de… aceeași și în același timp atât de… alta, de diferită, de la o poezie la alta, încât te întrebi dacă nu cumva ființa subtilă a domniei sale trăiește simultan în două lumi, dedublându-se aici și dincolo… Nu datorită registrului liric atât de larg, de variat, de generos, ci datorită  puterii de sugestie prin care transcede, translează și transferă subconștientului stări, impresii senzoriale și extrasenzoriale, imagini, fiori, emoții…
Nu fac un secret din faptul că am avut prilejul și privilegiul , prin schimburi de mesaje, să îi laud darul de a reuși  cu ușurință să transmită  stările și sentimentele care o frământă sau o încântă, să îi determine pe cititori, pe vizitatorii spirituali, să o însoțească și să parcurgă  împreaună itinerariile imagistice și imaginare de la micro-  la macrounivers, de la substanțele și  fenomenele naturii din apropierea noastră  la dimensiunile spațiale și temporale ale sferelor și nivelurilor dumnezeiești accesibile omului doar cu gândul , iar poetului, în plus, cu inima…
Și totuși, universul poetic al autoarei este un întreg, un hipervolum metaforic și metempsiohotic  căpătând consistență materială, substanță. În universul intim , aparent ermetic și totuși deschis,  al poetei se circulă liber, se trăiesc liber sentimentele, evenimentele, dramele, revelațiile cu atât mai senzaționale cu cât sunt mai firești,  proprii omului pe cât de cerbral pe atât de sentimental.
I-am spus doamnei Dori Lederer  că poezia domniei sale este ca un film într-un film… în care animația și  contemplația codifică și decodifică cele două lumi ale contrastelor și metamorfozelor : alb-negru, cald-rece, gol-plin, pâmînt-cer, uscat-apă,  brutal-tandru, minuscul-imens, lumină-întuneric, viață-moarte… Un traseu imprevizibil  al introspecției  dar și al exteriorizării. Un piesaj pământesc dar și celest… Atunci  când crezi că este mai teluric, mai palpabil, cu atât este mai astral, mai cosmic …
Poeziile domniei sale au o încărcătură tragică ascunsă, oscilând între durerea amară, acută ca un strigăt de suferință surdă, și durerea  dulce ca resemnarea  care alină, anesteziază , îmblânzește durerea… Cred că tragismul tainic aproape i s-a vindecat prin poezie, și i-am spus că marea care duce și aduce pe mișcătoarele-i cărări(!) uneori răpește și ucide cerându-și ofranda  și cerșindu-și  iertarea. Iar cu satisfacție vă anunț că poetei Dori Lederer  i se va tipări și lansa volumul „Maluri de gând”, aflat în lucru la Editura Națiunea, o carte de excepție care va primi  curând sfântul botez al cernelii . „Va fi o carte bună, un leac de suflet, o îngemănare religioasă a sentimentelor curate, rafinate, înălțătoare… ” am încurajat-o și o încurajez și aici, în ”Colocvii Literare”. Iată cum se definește cel mai bine, liric, Dori Lederer: „Sunt valul de departe ce-a venit / Cu-o lacrimă scăpată-ntr-un târziu / Sub tainic ochi al unui asfințit / Pe țărmul meu cel trist, acum pustiu”… Sau: ”Sunt un izvor în miljloc de pustiu, / Ce curge solitar printre-amintiri / Şi-s hărăzită ca pururea să fiu / O scurtă clipă-a unei nemuriri”…

 

De nu voi mai fi

 

Dacă vreodată voi pleca de langă tine,

Să nu mă cauţi printre muritori,

Ci să ridici, sperând, a ta privire

Acolo sus, în ceruri, printre nori.

 

Să laşi ca faţa să ţi-o răcorească,

Un strop de ploaie care mi s-a scurs

Din lacrima ce-a stat să te păzească

În timp ce tu dormeai şi eu m-am dus.

 

Dacă vreodată nu voi mai apare

În noapte, să-ţi alin crunta durere,

Să nu mă cauţi jos, aici, sub soare,

Ci sus, în praf de stele și de sfere.

 

Şi dacă dor de mine îţi va fi

Şi vei dori iar să mă ţii de mână,

În versurile-acestei poezii

Topeşte-te şi fi-vom împreună.

 

Fulg de poevste

 

Sărută-mi palma mea rănită

De cioburile-atingerii nedate

Şi pune-ţi șoaptele-n batistă,

Alături de lacrimile toate.

 

Să îmi acoperi clipa întreruptă

De mâna timpului ce nu dă timp,

Cu-n negru voal de renunţare mută

Al celor care singuri se mai mint…

 

Închide-mi pleopa ce încă se mai zbate

Pe ale ochiului neîmplinite vise,

Să pot dormi şi eu, măcar o noapte,

Cu ale sufletului porţi închise.

 

Cu spada vieţii înjumătăţeşte

Aripi de zbor ce nu l-am cunoscut

Şi-adoarme-mă, tăcut, într-o poveste

Ce are un final drept început.

 

Aşează-mă pe pat de poezie

Sub pledul unui sonet  neterminat

Şi voi  rămâne-o tristă melodie

Pe versuri care nu au mai rimat.

 

Revendicare

 

Voi, cei ce-n sinagogi și în biserici

Citiți doar litera cu ochi de fariseu,

Vă cerem să opriți aceste false predici

Și să-L eliberați pe Dumnezeu.

 

Voi, cei ce în moschee și în piețe

Îl omorâți cu ură pe ateu,

Mai bine-ați renunța, astăzi, la pietre

Și L-ați elibera pe Dumnezeu.

 

Voi care ați urcat cu-nșelăciune

Până acolo sus, în cerul Său,

Cu mii de semnături d- adeziune,

Da-ți-I concediu, azi, lui Dumnezeu.

 

 

Nu-L mai revendicați în conferințe

Și scoate-ți-L afară din statui,

Nici în sinoade nu mai dati sentințe

Căci El nu aparține nimănui.

 

Eliberați din voi celestul Creator

Ce stă închis de secole de-a rândul,

Căci El e Dumnezeul tuturor

Și-i Domn ce stăpânește-ntreg Pământul.

 

Valul

 

Sunt valul de departe ce-a venit

Cu-o lacrimă scăpată-ntr-un târziu

Sub tainic ochi al unui asfinţit

Pe ţărmul meu cel trist, acum pustiu…

 

Cu unduiri domoale precum gândul,

Care sub frunte îi zăcea tăcut,

Împreunat-am Marea cu Pământul

Şi-un drum până la stele am făcut.

 

Atunci, pentru o clipă am scăldat

Nisipul lui cu scoici şi cu safire

Şi-un pescăruş cu ţipăt s-a-nălţat

De pe a noastră stâncă de-ntâlnire.

 

Cu unda-ncremenită-n susur mut

Ca o vioară fără de arcuş,

Sunt valul ce-a scăldat un ţărm tăcut,

În ţipătul prelung de pescăruş.

 

Iubește

 

Iubeşte-mă aşa, ca vântul

Ce-n preumblarea-i pe pământ,

În faţa mea-şi opreşte suflul

Şi mi se-nchină adiind.

 

Iubeşte-mă aşa, ca marea

Când mă atinge cu-n sărut

Şi-şi lasă-n trupu-mi toată sarea

Unui reflux ce s-a zbătut.

 

Iubeşte-mă precum un strigăt

Străpunge liniştea-n afund,

Şi-n faţă-mi cum, căzut cu zangăt,

Stă-n geamăt lanţul furibund.

 

Iubeşte-mă precum neantul

Înghite stele ce-au apus,

Căci tu, iubite, tu eşti vântul

Şi strigăt eşti şi val răpus.

 

Menire

Eu sunt secunda pământeană

Din ora ceasului ceresc,

Și am căzut pe-a lumii rană

Cu glasul meu să o-nvelesc.

 

Şi m-am născut din plâns de strune

Împreunate-n închinare,

Copil pribeag trimis în lume

Din lacrimi să adune sare.

 

Din leagănul de braţe-ntinse

Ca-n răstigniri de nori pe cer,

Primit-am coardele atinse

De îngerii care nu pier.

 

Eu sunt vioara cea atinsă

De-al cerului arcuş divin

Ce pentru voi am fost trimisă,

Durerea vouă să v-alin.

 

Sunt doar secunda dintr-o viață,

Un trist arcuș fără vioară,

Sunt vis de îngeri ca de ceață,

Și strigăt de durere-amară.

 

Sunt un  izvor

 

Sunt un izvor în miljloc de pustiu,

Ce curge solitar printre-amintiri…

Şi-s hărăzită ca pururea să fiu

O scurtă clipă-a unei nemuriri.

 

Ce vină mi-a găsit Judecătorul?

Ce sacrilegiu grav am săvârşit

De mi-a fost dat să alin dorul

Vreunui cerb hoinar şi rătăcit?

 

Să stau să curg în curgerea-mi de jale,

Să potolesc vreo arsiţă în noapte,

Să-mi cadă stele peste tot în cale,

Să port în unde doar frânturi de şoapte.

 

Rămane-voi izvor pânâ la moarte,

Cu unda mea cea tristă, murmurând,

În aşteptarea cerbului ce, poate,

S-o adăpa din mine, când şi când.

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*